Acum şi atunci

Acum şi atunci   Mare s-ar cădea să-ţi fie, Doamne, ţinerea de minte (nu ca a noastră, care-i scurtă şi ţine cât ţinem aprinsă o galbenă turtă de ceară), ca să-ţi aminteşti ce-a fost în Vinerea   de dinaintea Paştilor, în satul Costeşti, Argeş (era-n 18 aprilie 1930, la denie), când ţi-a ars biserica-ntreagă, de n-a mai rămas ţipenie de prunc viu  într-însa… Eu nu sunt Voltaire, care sparge-şi   şi azi capul (mai alb, sub perucă, decât al bonei sau al valetului ce-i întrerupe, la dejun, somnul) pentru-a pricepe cum dracului Domnul, în marea-i bunătate,-a îngăduit prăpădul Lisabonei?!   Ştiu bine că cea mai spinoasă e teodiceea între ramurile teologale, şi n-am să mă pierd în meandrele sale; precum, tot de aceea,   am să-l urmez pe fratele Wittgenstein care spune că, dacă despre ceva nu se poate vorbi, trebuie să se tacă; astfel că, iată, nu mai îngaim.   Cu toate astea,-n ciuda unei strângeri de inimă, gândindu-mă la cei 116 copii din Costeşti, am să strig: Doamne Dumnezeule, oriunde eşti, fie-ţi milă de îngeri !   2 noiembrie 2015