Aduceţi cărămizi vechi să renovăm faţada poeziei

De cînd nu prea mai am prieteni, fiindcă, odată cu vîrsta, cerinţele mele morale şi culturale depăşesc tot mai mult oferta necorespunzătoare, trăiesc complet singură, ceea ce îmi şi place. Cred că nimic nu te face mai liber decît singurătatea şi dialogul cu propriul tău creier – o convieţuire pasionantă, cînd te-ai convins, în sfîrşit, că în părţile noastre răsăritene tout le reste este numai bîrfă, interes, complicitate şi compromis. De aceea consider versul lui Bacovia „omul începuse să vorbească singur“ nu un strigăt disperat, ci, dimpotrivă, o orgolioasă descoperire a sinelui.

Să-i iertăm pe cei muți ca lebedele

Am început acest text pornind de la mine, fiindcă există, totuşi, cineva într-o altă limbă, într-un alt oraş, pe care îl văd o singură dată pe an, întotdeauna cu zeci de martori în jur, şi atunci simt supremaţia incomparabilităţii cu ceilalţi. Cînd vorbesc cu acel prieten gîndit, îl confund cu creierul meu. Şi totuşi, ştiu că sînt iubită. Divaghez. Sînt iubită de cititorii mei, mai puţin de critici şi foarte puţin de confraţii poeţi şi prozatori. Pentru prozatori sînt poetă, pentru poeţi sînt prozatoare şi pentru cei mai mulţi sînt traducătoare. În ţara mea, n-am primit marile premii literare, iar în afară de Marin Mincu şi de Constantin Abăluţă sau de fostul meu coleg de facultate Ion Rotaru, căruia noi îi spuneam „Hans“, nimeni nu mă menţionează în „importantele istorii literare“, în afară de la „şi alţii“. Omul e o fiinţă subiectivă, cu atît mai mult cînd e preţuitor de valori artistice, aşa că hai să-i iertăm pe criticii care una spun cînd ne prezintă la lansări, iar în presa literară sau online sînt muţi ca lebedele în faţa unor cărţi de o incontestabilă originalitate, care chiar „fac limbaj“ fără să se laude pe toate drumurile cu asta, deşi folosesc bisturiul semnificantului asupra semnificatului cu măiestria unui chirurg genial. Cunosc scriitori împătimiţi să găsească tehnici noi în fiecare carte publicată, schimbînd zilnic recuzita, decorul, machiajul textului, care a încremenit de prea multă vreme într-un proiect. În Occident, de pildă, minimalismul a cam fost fumat de mult şi înlocuit cu vechea narghilea adusă din Orient, la care se adaugă arome şi ingrediente noi, mai puţin cunoscute şi, de aceea, mai incitante.

Avizi să experimenteze

Această căutare de primenire perpetuă a existat şi la noi, culmea, dintotdeauna. Mă refer la unii scriitori vîrstnici mai scormonitori în spirit decît tinerii, care, fie din plictiseală sau din lipsa altor ispite, inventează mereu tehnici noi, cunoscuţi şi apreciaţi chiar şi peste hotare, unii cu cărţi traduse în Franţa şi Belgia, invitaţi la marele Festival Internaţional de la Berlin (Berliner Festspiele) – mă gîndesc acum la Constantin Abăluţă, autor al unei opere vaste: poezie, proză, eseuri, interviuri, traduceri, ba chiar poezii scrise direct în franceză, ocolit de ani de zile de critica literară din România, probabil că i s-a pus ştampila de expirat. Dar de cînd cutreier ţara-n lung şi-n lat, din Suceava pînă-n Giurgiu şi de la Iaşi pîn′ la Timişoara, am întîlnit în provincie destui scriitori trecuţi de vîrsta optzeciştilor, dar oricum mai tineri decît Enzensberger, Kertes sau Esterházy, cu un spirit mai modern şi cu o pregătire culturală evident mai solidă decît douămiiştii noştri. I-aş numi aici pe Dan Petruşcă, din Bacău, sau pe Emil Nicolae, din Piatra Neamţ, dar sînt mult mai mulţi cei care m-au surprins cu literatura lor, mai diversificată şi originală decît cea a marilor vedete din Capitală.

Poezia are multe faţade care trebuiesc renovate, chiar şi cu cărămizi vechi, mai ales cu cărămizi vechi: cîntecul popular, poezia cu ritm şi rimă, suprarealismul, expresionismul, absurdul, songul, haiku-ul, renga, dialogul, recitativul etc. Am ascultat, în periplul meu de vreo zece ani prin Europa şi America, nenumăraţi scriitori total neasemănători, avizi să experimenteze. Nu-mi iese din minte poetul german Oswald Egger. El umple o carte întreagă cu un singur poem, care străbate ca un fluviu toate formele de relief ale poeziei. Iată cartea totală!

Dorință demiurgică

Mă întorc iar la nişte „expiraţi“ români care exploatează de mult teritorii necunoscute şi-l numesc din nou pe Constantin Abăluţă, care a cutreierat cu patimă întreg teritoriul poeziei. Perioada niponă, cînd cultiva haiku-ul şi renga cu graţia ritualică a ceremoniei ceaiului, sau Africa neagră, cu ritmurile ei primitive răsunînd barbar cînd anunţau actul sacru al iubirii şi al morţii, atracţia pentru lucrurile neînsemnate, pentru fiinţele de prisos, pentru tot ce era pe dos şi, cînd nu le descoperea, le crea sau le dădea altă biografie.

Stranie dorinţa asta demiurgică a lui Constantin Abăluţă de a schimba destinul, menirea şi funcţionalitatea reală a subiectelor tratate. Aşa au apărut în ultimii ani „inventatele dicţionare“ cu nume de străzi, fiecare cu fişa ei, marca Abăluţă, culminînd cu Nu sînt Einstein sau cu Elicea lui Urmuz. Recenta carte, unicat în literatura noastră, nu a fost semnalată de nici un critic literar, mulţi fiind excedaţi, probabil, de alte nume, fiecare cu meritele şi atuurile lor. Dar nu ştiu, sincer, ce m-o fi apucat să mă fac avocatul diavolului, cînd pe mine nu mă doare cînd nedreptatea mi se face mie, dar mă doare al dracului de tare cînd li se face altora. Să trecem peste asta şi să revenim ŕ nos moutons. Aşadar, Elicea lui Urmuz, o carte cu sute de faţete, la propriu (căci conţine cam 150 de povestiri) şi la figurat, căci nici un text nu seamănă cu altul, ci doar îl completează simfonic. Sigur că există aici ecouri dinspre Mircea Horia Simionescu (aventura dicţionarului) ori Iordan Chimet (antologia inocenţei), pe care Constantin Abăluţă le amplifică, ducîndu-le mai departe. Iată cîteva dintre punctele forte ale elicei urmuziene: miraculoasele obiecte cotidiene care, din conul lor de umbră, urmăresc atent personajele şi le întregesc, practic le dictează destinul. Astfel sînt lupa pe care domnul Vova Vumblea o găseşte pe propria sa stradă (Răspîntiilor) şi care-l face să vadă altfel lumea. Ori sticlele cu mesaje din ţări necunoscute – China, Rusia etc. – pe care salvamarul-colecţionar Benone Kassina (strada Rariştei) le găseşte pe malul mării şi care-i ghidează toată viaţa, iar la bătrîneţe, le interpretează într-un soi de filozoficească evanghelie personală, fără ca prin asta să-şi poată ţine la distanţă o moarte absurdă. Ori – mai neaşteptat – mirosul de clei şi mirosul de mere domneşti care, contopindu-se, au cucerit o întreagă stradă şi i-au dat unicitatea „fructelor ca atare cît şi al trăscăului care se fabrică dintr-însele“. Nenea Svoboda este patronul făbricuţei de clei de pe Aleea Bărbăteşti şi blîndul pamflet al autorului ironizează dintr‑odată supuşenia locală şi caraghioasele alinieri formale la Europa ale unor personaje (fiii bătrînului Svoboda) de-un balcanism cras. Altă categorie este aceea a obiectelor insolite care, plantate de hazard în calea unor oameni obişnuiţi, cu durerile şi ambiţiile lor, se constituie încet-încet în marca lor personală. Aşadar, cele două tunuri istorice care zac de un secol în faţa numerelor 8 şi 23 de pe Intrarea Bîsca Mare îi vor ajuta pe domnii Lăzărache şi Manta să-şi rezolve mai plăcut şi mai avantajos problemele de viaţă. Iar pe nesfîrşita stradă Lunca Ilvei, la numărul 8432, „obiectul insolit“ care intervine peste noapte în atelierul şepcarului Dulu Kaspar este, în fapt, un anume beteşug al meşterului – paşii mărunţei. Paşi ce se vor extinde împrejur, prin molipsire, la toţi cei care îşi confecţionează şepci la vestitul şepcar ce nu lipseşte niciodată de acasă, căci paşii lui sînt atît de mărunţei că n-a ajuns niciodată să vadă cu ochii lui începutul străzii pe care stă. În tot capitolul L al cărţii (ca şi la addendă, într-o baladă), paşii mărunţei devin simbolul tot mai complex al prudenţei retrograde şi al compromisului capului plecat. Pusă pe muzică şi cîntată alături de alte balade în spectacolul neconvenţional Călătoria al Teatrului Nottara, Balada paşilor mărunţei arată valenţele multiple ale autorului şi-mi confirmă intuiţiile că poetul de cursă lungă nu se poate să nu fie şi un autor total, abordînd toate genurile, întrucît, pe de o parte, profesionalismul şi, pe de altă parte, îndelungul exerciţiu al traducerilor de proză şi poezie nu-l lasă să rateze o oglindă în plus adăugată atît realului, cît şi limbii materne. Deformante, fanteziste, negîndu-şi uneori cu nonşalanţă propriile
ima­gini, oglinzile lui Abăluţă sînt ca acele picturi în trompe l′oeil executate de domnul Colomieru, arhitect pensionar, pe faţadele şi pe zidurile odăilor casei sale din strada Jarului, nr. 2 – picturi care, fie că reprezintă peisaje africane, hawaiene ori antarctice, îl ajută să uite „nopţile de insomnie, necazurile ce s-au abătut asupră-i, soţia călcată de tramvai, fratele mort de meningită, tatăl dispărut la Canal“. Ceva mai încolo, aflăm că vecinului său, Pirpidache, cel ce nu e în stare să picteze asemenea minunăţii, „îi e milă de bătrînul arhitect mitoman şi-l îmbărbătează îndelung“. Ideea că pictura în trompe l′oeil îl obligă pe arhitect să-şi răstălmăcească viaţa, să şi-o facă mai necruţătoare decît fusese, joacă în economia micului text un rol esenţial: acela de raisonneur à l′envers. Între mitomanie şi trompe l′oeil se macină cenuşa unei existenţe petrecute în contumacie. Nimeni pare că n‑are dreptul să alfe ce-a fost la început – oul sau găina. Nu înţeleg de ce poeţilor români reprezentativi, care călătoresc atît de mult în afară, nu le place avangarda. Nu e cazul meu!

La șuetă cu creierul meu

Într-un interviu acordat la un post de radio din Germania, nu mai ştiu exact dacă a fost la Tübingen sau poate la Düsseldorf, fiindcă am avut foarte multe asemenea emisiuni în ţara care mi-a dat o a doua limbă maternă (nu, nu e un paradox), am aflat de la interlocutoarea mea că marii poeţi români cunoscuţi în Germania sînt Gherasim Luca, Trost, Tristan Tzara, evident şi Gellu Naum. Nu au auzit nici de Eminescu, nici de cei patru mari dintre cele două războaie. La renumitele festivaluri internaţionale din Germania, Austria, Franţa, Italia şi, mai ales, Slovenia, se fac experiment şi performance în draci. Acolo, cum am afirmat încă de la început, minimalismul a fost de mult înlocuit cu formule noi. Încercări timide se fac şi în spaţiul nostru mioritic (nu fac aluzie la Daia), din păcate mai mult corporal decît în limbaj, culmea, deşi au existat dintotdeauna cu efecte răsunătoare. Mă refer mai ales la unii scriitori care au trecut pragul de 60 de ani şi sînt mai scormonitori în spirit decît cei care au uitat prea curînd să se joace. Nu pot să nu-i amintesc aici pe Valeriu Mircea Popa, care lucrează cu verbul cum lucrezi cu un metal preţios şi nici nu este doar un desăvîrşit maestru al limbajului, ci şi al prelucrării lemnului şi argintului, un bijutier adevărat. Ce să mai spun de Paul Daian, care creează lumi imaginare, trăind în realitate ca-n poezie. În lumea cea mare sînt văzuţi cei care fac altceva. Kant însuşi, marele Kant spunea că valoarea poetului stă în originalitatea lui. Ce-ar fi să încercăm să deschidem, măcar din extravaganţă, din cînd în cînd, cărţile „expiraţilor“ şi să exclamăm „wow!“, cum am făcut eu cînd am citit poezia unui anonim englez din secolul al XVI-lea, care începea aşa: „Cum poate o femeie atît de mare/ în ochiul meu atît de mic să intre“. Apropo de ochi, mă gîndesc că dacă ditamai America poate intra atît de insistent în ochiul nostru, de ce n-ar putea intra şi Asia sau Africa… ce-ar fi să ne aventurăm mai mult? Turcea umbla prin Yemen, Abăluţă reînvia ritmuri ritualice africane. Pe cine mai interesează asta? De aceea ador eu să vorbesc cu creierul meu. Fiecare scriitor adevărat îşi cunoaşte valoarea. Eminescu ştia el ce ştia: „Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură!“, dar cărţile mor dacă nu sînt citite.