Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Agenţia de asigurare a cantităţii
- 17-05-2011
- Nr. 575
-
Dumitrita STOICA
- ÎNVĂŢĂMÎNT
- 4 Comentarii
Nu veţi găsi în organigrama ministerului de resort o asemenea agenţie, dar ea există: Agenţia de asigurare a cantităţii în învăţămîntul preuniversitar. Există nu de jure, ci de facto. Are ceva din magnetismul unui complot pus la cale nu de cineva anume, ci de un spirit al locului, încarnat în făpturi întîmplătoare şi efemere. Doar accidentul face ca ea să se manifeste odată cu elaborarea unei grile pentru obţinerea gradaţiei de merit de către cei care trudesc în şcoală (educatori, învăţători, profesori, directori). Autorii acesteia sînt la vedere: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, inspectoratele şcolare şi sindicatele (consultate). Deşi ar trebui să fie simplu, transparent şi să premieze calitatea, jocul este complicat, oarecum obscur, dacă nu ştii năravurile locului, şi premiază cu osîrdie cantitatea. Joc cu miză mică în obţinerea gradaţiei de merit – 25% dintr-un salariu de bază mizer – pentru cine-l contemplă, generator de aprige instincte de supravieţuire pentru cine-l joacă. Las la o parte prestigiul. Ai „gradaţie de merit“, carevasăzică ai intrat în elita profesională respectivă. Contează, dar tot banul fascinează, mai ales cînd e puţin. Activitatea extraşcolară şi hărnicia oarbă Aşa că am vrut să joc şi eu la gradaţia de merit, în ciuda raţiunii care […]
Ceea ce mi se pare ciudat, insa nu in articolul doamnei Stoica – bine articulat si cu un titlu excelent -, ci in comentariul domnului Laszlo Alexandru este faptul ca domnia sa, desi altfel un polemist din orice, adopta limbajul sistemului. Profesorul clujean acuza inefabilele paseiste ale semnatarei articolului, ajungand sa schiteze sfatuitor utopia didactica cliseizata a tranzitiei nostre (deschiderea educatiei catre viata). Doamna Stoica nu vorbeste in inefabile si nici nu „cere bani” in plus pentru orele tinute impecapil, incluse oricum in fisa postului. Dansa e doar nostalgica, dar o nostalgie rafinata, intemeiata, dupa vremurile in care Lovinescu si Ion Barbu erau profesori de liceu. De asemenea, mentioneaza ca a redactat manuale, a scris articole si incearca sa obtina performante (didactice) cu elevii. E, deci, ancorata in prezent. Chestiunea articolului loveste in fondul problemei: grila de performanta centrata pe cantitatea de proiecte/activitati extrascolare pe care nimeni nu le evalueaza in functie de amploare/cota institutionala etc. Un premiu „international” obtinut de un elev la un concurs fantoma organizat in Tarhaus, Bacau, de pilda, si care e international pentru ca a participat (trimitand o lucrare) un elev din Republica Moldova e mai relevant ca o bursa de cercetare le Columbia University (pe care nimeni nu ti-o recunoaste ca formare continua pentru ca nu e prin CCD) ori unei scrierea unei carti de specialitate. Nu mai vorbesc de alte proiecte fantoma, lipsite de substanta, dar blindate in retorica progresist-comunitara. E vorba de inlocuirea unor criterii intelectuale, cu foarte multe criterii administrative pe care orice mediocru le poate lesne accesa si satisface. E o desubstantializare, o subminare a intelectualului pe care acest sistem pre-intelectual (pentru a completa speculatia psihanalitiza a doamnei Stoica) o promoveaza si consolideaza.
Aveti dreptate, domnule Laszlo Alexandru, in ceea ce priveste importanta rezultatelor obtinute de elevi la diverse examene si concursuri. Poate n-a fost prea clar articolul, de aceea mi-am permis sa revin cu niste precizari.
1. Grila este conceputa in asa fel, incat asemenea rezultate la concursuri sau diverse manifestari culturale serioase sa nu conteze prea mult. In schimb, orice diploma obtinuta de te miri unde aduce puncte.Spre exemplu, mergi cu elevii tai la un liceu din alt oras, iar aceia vin in liceul tau si va premiati reciproc.
2.Scoala romaneasca este in mare suferinta de multa vreme la nivel mediu, adica acolo unde se masoara cu adevarat performanta unui sistem. Sa ne traiasca olimpicii si alte creiere dotate, dar contributia scolii in ceea ce-i priveste va ramane totdeauna modesta, prin natura lucrurilor. Sigur ca in unele cazuri profesorul este important, dar si aici lucrurile raman cam inefabile.
3. Cliseul scolii care se deschide spre lume face ravagii in ultima vreme. O scoala care este scoala, adica unde ai contact cu ceea ce este valoros la nivelul cunoasterii umane, este totdeauna deschisa spre lume. Grila in discutie alimenteaza un mod de a intelege aceasta deschidere contrar, o deschidere a scolii catre tot ceea ce fascineaza la un moment dat spatiul public, fara selectie, intr-un vacarm care n-are nicio legatura cu calitatea. Spre exemplu, la o serbare scolara cu ocazia Zilei Europei, Romania a fost reprezentata de elevi care au facut pe Moni si Iri, pe Inna si nu mai stiu cine. In gluma, e adevarat, dar as fi preferat sa glumeasca jucand alte roluri (Liiceanu in dialog cu Plesu sau altii ca ei). Intr-un manual de clasa a XII-a la care am lucrat si eu, un capitol consistent este dedicat postmodernismului. Asa inteleg eu deschiderea scolii spre lume, dar poate gresesc. Poate elevii nostri invata mai mult, sunt mai conectati la contemporaneitatea romaneasca, daca pun in scena ultimele divorturi televizate.
4.Luati in calcul si coruptia mare sau mica, existenta in orice segment al vietii noastre publice. Cineva dintre cei care au verificat dosarele imi povestea ca a gasit hartii in unul, care dovedeau ca omul respectiv fusese la un moment dat in mai multe locuri. E doar un exemplu, la intamplare, din multele aberatii de care am auzit sau pe care le-am constatat singura.
Pana la urma grila ar putea sa ramana asa cum e, cu o conditie absolut necesara, in opinia mea: un concurs/ examen care sa verifice stiinta de carte ( specializare, pedagogie si psihologie) a candidatilor. Am vaga banuiala ca locurile vor fi doar partial ocupate si certitudinea ca lista admisilor va arata cu totul altfel.
Nu va faceti griji in ce ma priveste. Am luat de doua ori gradatie pana acum si nu este timpul trecut pentru inca una ( m-am apucat deja de cateva proiecte care au totusi legatura cu activitatea principala; ar fi totusi mai bine fara ele, mai bine pentru scoala, nu pentru mine).
Toate cele bune ,
Dumitrita Stoica
Pot intelege, uman, deceptia distinsei colege, pentru faptul ca nu i s-a acordat nici anul acesta gradatia de merit. Dar asta nu ma impiedica sa ma disociez de opiniile si argumentatiile sale din articolul de mai sus.
Cu tot respectul, scoala de azi nu se mai poate multumi sa stea cu ferestrele deschise doar spre Cismigiu – ele ar trebui sa stea deschise, da, catre viata reala. Numai intr-un sistem de competitie reala si de cunoastere concreta a situatiilor cotidiene, in aspectele lor cele mai diversificate, elevii nostri pot dobindi maturitatea care le va sluji la absolvire.
De asemeni pot intelege, uman, „defectul major” al distinsei colege care merge la scoala doar pentru a-si tine orele (cum singura o afirma). Dar, cu tot respectul, pentru orele tinute exista salariul lunar. Gradatia de merit se refera la un plus de contributie, adus pe linga obligatiile inscrise in fisa postului.
Am destula intelegere pentru punctul de vedere al distinsei colege, insa „harul comunicării, buna-credinţă, răbdarea şi priceperea” la catedra constituie trasaturi inefabile, imposibil de cuantificat in zona salarizarii. In schimb, da, premiile nationale si internationale obtinute de elevii pregatiti cu „harul comunicării, buna-credinţă, răbdare şi pricepere”, acestea sint cuantificate si rasplatite in cadrul gradatiei de merit. Rezultatele obtinute de elevi la concursuri si simpozioane stiintifice, manifestari artistice ori activitati cultural-educative cu impact in comunitatea locala/nationala/internationala sint, de asemeni, recompensate financiar. Asadar poate ca, da, sint ignorate institutional mijloacele pedagogice folosite de profesor, dar cu siguranta sint avute in vedere tintele atinse de el. Si, la urma urmelor, profesorul are deplina libertate de optiune asupra strategiilor sale didactice. Poate face vraji si miracole in fata catedrei – daca rezultatele obtinute de elevii sai sint neglijabile, si valoarea profesionala a prestatiei sale e la acelasi nivel…
Toate acestea pentru a spune: daca distinsa colega incearca sa-si transporte elevii in secolul al XIX-lea, ca sa-i faca sa-l priceapa pe Eminescu, nu trebuie sa se mire ca iar nu va capata gradatia de merit. Poate ca ar trebui sa incerce invers: sa le prezinte elevilor, sprijinindu-se pe versurile eminesciene, realitatile identice (sau mult schimbate – de la caz la caz) ale secolului al XXI-lea. Atunci vor veni si rezultatele concret cuantificabile. Si, intr-un final, chiar si gradatia de merit…
prof. dr. Laszlo Alexandru (Cluj)
Prin toamna lui 2008, ultima mea toamnă în învățământ, am fost încurajată de colegi și chiar de conducerea școlii unde lucram să-mi depun cererea pentru salariul de merit. Cu tot scepticismul, am făcut-o. Predam română la un grup școlar, aveam vreo 8 ani vechime în învățământ. Eram, la vremea aceea, redactor al revistei Mozaicul de niște ani, țineam cronică în Dilemateca și Ramuri, publicasem spre suta de articole în presa culturală, eram înscrisă la un doctorat, cu toate examenele promovate, eram frecvent invitată în emisiuni culturale la TVR Craiova. La o evaluare a inspectoratului școlar făcută în anul anterior, elevii de la șase clase ale mele declaraseră că ora lor preferată e româna.
Credeți că am primit salariul de merit (15%, gradația bate salariul de merit)?
Neah, că deși mergeam cu copiii la teatru, nu aveam și dovezi în acest sens (bunăoară, adeverință de la teatru că am mers cu elevii, da, ați citit bine!), nu aveam activitate sindicală, nu aveam încheiate parteneriate cu instituții (!) și, în general, eram prea tânără ca să emit pretenții.
Povestea relatată mai sus de doamna profesoară se repetă anual în toată țara la transferuri, restrângeri de activitate, acordări de salarii de merit și de gradații.
Din acest motiv, când aud de salariile acordate diferențiat, în funcție de performanță, mă îngrozesc. Nu am niciun dubiu că tot pe criteriul cantitativ se vor acorda și acestea. Că directorii știu ce e bine pentru școala lor e o poveste. Nu neg că vor fi fiind unii care știu. Dar sunt totdeauna chestiuni mai aproape și mai „importante” decât o eventuală, la un moment dat, închidere a școlii. Care dacă se întâmplă, se întâmplă, asta e, că doar n-o rămâne taman dom’director fără catedră, ce Dumnezeu!