alş forever

Acum aproape doi ani, la Cinematograful „Elvira Popescu“ de la Institutul Francez, Alex. Leo Şerban îşi serba „1/2 secol“, cum scrisese el cu umor în mesajul-invitaţie trimis pe telefon prietenilor săi. Sala se umpluse pînă la refuz – în ciuda ploii de vară insistente (28 iunie) şi a temerilor aniversatului – şi am urmărit cu toţii cadoul pe care şi-l făcuse şi ni-l făcuse Leo Şerban – filmul Mon oncle al lui Jacques Tati (adus direct de la Paris), o bijuterie coregrafică de imagine şi de sunet, de ironie la adresa modernismului tehnic şi arhitectural de la mijlocul secolului trecut şi de poezie vetustă şi totodată eternă, cu eroul său de neuitat, M. Hulot, „unchiul“ aiurit şi excentric interpretat chiar de Tati. După proiecţie, ne-am regăsit afară, în ploaie, sub cîteva corturi, la un pahar de şampanie rece şi un pişcot. În bermudele sale, în haina uşoară de pînză şi tricoul cu sigla Festivalului Anonimul (dacă nu mă înşel), alş era veşnic tînăr, de o fineţe şi de o curtoazie inconfundabile.   Nu l-am cunoscut cu adevărat ca om, deşi ne ştiam, ne-am salutat şi am schimbat din cînd în cînd cîteva vorbe (o dată, cînd am scris în Dilemateca […]