Am o casă mică…

Stau sub nuc. Într-una din bucătării, soră-mea începe brusc să încrucişeze vorbe cu bărbatu-său. Vorbe? Nu! Ata – curi la baionetă, salve de tun, bombardamente: răsună în tot satul, pînă la Prut şi peste. Fiindcă ştiu bine că acum nici Papa nu i-ar putea face să se oprească, o şterg englezeşte. Deschid portiţa de lîngă fîntînă, apoi pe cea spre casa părinţilor. Îmi afund apăsat picioarele în foile verzi şi cărnoase ale brusturilor din cărare, de parcă le-aş băga în urechile pămîntului, ciulite atent în toate părţile…   Dau s-o iau spre livadă, dar mă răzgîndesc: acolo ai mei mă văd, deci vor continua luptele. Aşa că trag spre mine portiţa spre curte, trec prin faţa geamurilor împăienjenite ale bucătăriei de vară, traversez ograda, împing portiţa dinspre grădina de flori şi intru. Slavă Domnului, cerdacul de lemn cu decupeuri e încă la locul lui, cu deregii legaţi sub uluci de-o dantelă albă. Pe burlanele urmînd supuse deregii, tot se mai răsucesc vine pline de ciopoare de frunze şi flori liliachii, aspre ca limba vacilor. Şi cele trei ţuguiuri solzoase de pe acoperişul de tablă al pridvorului sînt la locul lor. Aici, jos, în dreptunghiul de prispă cît o odaie, îmi […]