„Am vrea să fim ca el…“

Fragment dintr-un adagiu faimos care exprimă relaţiile pe care intelectualul rus le-ar putea avea cu scriitorii ţării sale, de la Gogol la Cehov, trecînd prin Tolstoi şi Dostoievski. „Să fim ca el“, raport de intimitate nonintimidantă, relaţie de simpatie cu un dublu de care nu fugim. Numai el permite aşa ceva. A face cunoştinţă cu un loc propriu unui scriitor te invită la o călătorie în opera lui, îmbogăţită de observaţii inspirate de simpla relaţie fie cu topografia unei case – ca în cazul lui Goethe, la Weimar –, fie de relaţia acestei case cu oraşul – precum în cazul lui Dostoievski, la Sankt Petersburg –, fie de mărturiile implicite ale unui spaţiu privat – ca în cazul lui Ibsen, la Oslo, al lui Strindberg, la Stockholm sau al lui Creangă la Iaşi. Te aşteaptă întotdeauna o revelaţie la colţul unei ferestre sau al unui pat, al unui birou sau al unei grădini. Le simţi de fiecare dată impactul, mai mult sau mai puţin – de pildă la Bonn, unde, în spatele geamului unui dulap, privesc stupefiat instrumentele de tortură folosite de Beethoven pentru a-şi atenua handicapul de surditate. Nu, nu e vorba de a te afunda în fetişismul monomaniac […]