Amurgul ortodoxiei

„Amurgul“ a fost teoretizat încă din zorii istoricismului romantic, ca o categorie sau, mai bine zis, ca o etapă necesară, dacă nu chiar fatală, a evoluţiei unei culturi. La început, acest curent organicist de gîndire, care vedea evoluţia societăţilor prin analogie cu dezvoltarea viului, punea accentul pe momentul prístin, auroral (o epocă a „copilăriei“), pe momentul de insurgenţă („tinereţea“) sau pe climaxul în care se echilibrează vitalitatea şi reflexivitatea (starea „matură“). Mai tîrziu, însă, a căpătat precedenţă obsesia decrepitudinii şi a degenerescenţei, pentru care faza finală a acestui ciclu („senectutea“ unei culturi) nu reprezintă doar un moment printre celelalte, ci alterează complet perspectiva asupra întregului parcurs. Altfel spus, slăbiciunea şi „boala“, ca semne/seminţe ale morţii, grevează de la bun început procesul vieţii (a individului şi a civilizaţiilor deopotrivă), proces ce tinde a fi tradus în termenii unei continue progresii, cînd imperceptibile, cînd violente, a „Amurgului“.   Cu toate acestea, asupra acestei condiţii, pe care o putem descrie ca pe una de ambiguitate disolutivă, au existat perspective cu totul diferite. În best sellerul filozofic Prăbuşirea Occidentului, publicat de Oswald Spengler în 1918 şi 1922, presupoziţia unei etape crepusculare a civilizaţiei europene este descrisă în termeni consecvent-apocaliptici. De fapt, Spengler filtrează într-un […]