Anatomia unei descoperiri: manuscrisele de la Qumran între memorie şi istorie

„Tot omul e megillotman“. Acest joc de cuvinte îi este atribuit lui David Flusser, unul dintre cei mai reputaţi specialişti israelieni ai perioadei celui de-al Doilea Templu şi ai creştinismului primitiv. În ebraică, megillot înseamnă „rulouri“ şi este cuvîntul ce poate desemna singur manuscrisele/rulourile de la Qumran. Flusser rezumă astfel o anumită stare de spirit indusă de această descoperire, stare de spirit ce amestecă sentimente excesive de obsesie şi entuziasm – într-un cuvînt, megalomanie. Flusser dă de înţeles şi că asistăm (ne­putincioşi) la un fenomen de masă ce va stîrni pasiuni motivate de dorinţa de a elucida miste­rul provenienţei şi al semnificaţiei textelor din Deşertul Iudeei. Într-adevăr, mitologia istorică occidentală nu­mără astăzi, printre elementele ei principale, ma­nuscrisele care, timp de secole, au fost adăpostite de 11 dintre grotele ce străjuiesc faleza Mării Moarte, din apropierea aşezării arheologice de la Qumran. Putem constata ca­rac­terul difuz al mitologiei qumraniene, care se manifestă atît la nivelul imaginarului po­pular, cît şi la cel al specialiştilor. Asistăm, astfel, la o multiplicare a toposurilor mitologice, începînd cu originile, continuînd cu se­cretul şi sfîrşind cu mizele identitare legiti­mante, topo­suri ce se revelă fie prin punerea în circulaţie şi „folclorizarea“ unor naraţiuni standard, fie prin acţiuni publice revelatoare […]