Anii ’30 si mistica vectorului cultural

Sub influenta lui Nietzsche, care a proclamat autonomia spiritului si, implicit, reevaluarea tuturor valorilor, primatul spiritualului devine una dintre ideile-forta ale generatiei ’27 (numele generatiei este legat de anul 1927, an in care Mircea Eliade a publicat volumul de eseuri Itinerariu spiritual, fixind crezul miscarii spiritualiste din care facea parte), accentuind astfel autonomia esteticului fata de politic si etic, disociere instaurata in cultura romana de Titu Maiorescu, cel care a propus, ca replica la programul liberal, distinctia intre cultura si politica (o conditie a unei culturi sanatoase), stabilind opozitia categoriala intre arta si stiinta/ politica ce a implicat si o autonomizare a intelectualului, echivalind cu eliminarea acestuia din procesul de luare a deciziei politice. Simtindu-se marginalizati, inutili, neincadrati in societate, obsedati de lipsa unui contact cultural cu societatea, tinerii anilor ’30 vor simti economicul si politicul ca pe niste categorii potrivnice spiritului, aparind astfel principiul primatului absolut al culturii ca univers al spiritului viu, concretizat, pentru multi dintre ei, intr-o „teroare a istoriei“ prelungita in utopii pozitive sau negative, avind drept fundament dorinta de a crea o lume secunda, mai pura decit cea reala. Pentru Noica istoria unui popor nu reprezinta decit istoria culturii sale, incit nimic altceva nu mai […]