Antisemitismul: alte glasuri, alte trivializări

După ce foarte mult timp opinia publică presupus-responsabilă a ignorat tema legionarismului sau a tratat-o prin clișee confortabile, mai mult sau mai puțin politic-corecte, s-ar părea că astăzi am trecut brusc la febra detectării celor mai vagi urme de legionarism și antisemitism. Ușurința cu care se aruncă asemenea acuze în spațiul public este absolut îngrijorătoare – un exemplu de manual fiind cel al culpabilizării lui Paul Cernat, pentru a nu fi șters la timp, de pe interfața contului său de Facebook, considerațiile delirante ale unui personaj cu evidente probleme de raportare la realitate.

O minte pragmatică ar putea fi atrasă de argumentul că, după atîția ani de tăcere vinovată, probă evidentă a nivelului scăzut de cultură civică și politică a elitelor mediatice locale, actuala rumoare e utilă, chiar dacă produce confuzie. Oare principiul there’s no bad publicity nu ar putea funcţiona şi aici? La urma urmei, o cauză oricît de dreaptă ajunge să influenţeze societatea numai cînd este promovată de convergența unor motivații năucitor de diverse, de la aspirațiile cele mai nobile pînă la interesele și pasiunile cele mai meschine. Din perspectiva unui realism politic „sănătos“, care și-ar dori transplantarea cît mai rapidă a democrației liberale pe malurile Dîmboviței, s-ar putea susține, așadar, că pînă și atacurile cu agende ascunse care se prevalează de valori și atitudini corecte – așa cum sînt cele de simpatie legionară adresate unor intelectuali cu o evidentă repulsie pentru legionarism, cum este Paul Cernat – pot să contribuie, fie și indirect și involuntar, la fixarea în mintea publică a respectivelor valori. Numai că o democrație liberală nu se construiește cu idei fixe, ci prin educarea unei libertăți articulate și responsabile de gîndire. Iar dacă acceptăm acest principiu, înțelegem de ce pseudodezbaterile pornite din acuzații nefondate și din manipularea faptelor și opiniilor nu pot să facă decît rău. Amenința­rea majoră conținută în jocul cu noțiunile și criteriile morale stă în apropierea acestuia de un fenomen diagnosticat la scară europeană de științele politice și aplicat deja la condițiile românești în cercetările profesorului Michael Shafir: trivializarea Holocaustului. Inițial, noțiunea exprima diferitele strategii retorice menite să relativizeze, la limită, să obscurizeze crimele legionarilor și ale guvernului Antonescu împotriva concetățenilor noștri evrei, prin compararea lor manipulativă cu crimele regimului comunist.

Îndrăznesc să sper că astăzi lipsa flagrantă de logică și de îndreptățire morală a unor asemenea comparații este evidentă pentru orice minte sănătoasă: oricît de numeroase și extinse, crimele comunismului nu șterg sau „compensează“ în vreun fel, acțiunile odioase decurgînd atît din alianța ideologico-militară cu Germania nazistă, cît și din varianta pur „pămînteană“ a fascismului și antisemitismului care este legionarismul.

În schimb, asistăm acum la forme noi, surprinzătoare, de-a dreptul stupefiante, de trivializare. Este, fără îndoială, derutant să vezi acuzația de antisemitism distribuită cu nonșalanță de către umaniști „renăscuți“, care pînă mai ieri nu păreau deloc îngrijorați de refularea cvasigenerală a gravelor vinovății acumulate de națiune în epoca alinierii ei la nazism. Este cu atît mai derutant, ba chiar îngrijorător, să vezi că asemenea acuzațiile sînt aduse tocmai acelor relativ puțini istorici ai ideilor și culturii care, asemenea lui Paul Cernat, au abordat direct tema vinovăției istorice și au celebrat memoria autorilor și a grupurilor intelectuale care au refuzat, ba chiar au sfidat, în epocă, orientarea legionară și nazistă.

Consecința proliferării unor asemenea acuzații iresponsabile reprezintă, în opinia mea, o formă nouă, dar la fel de periculoasă, a trivializării Holocaustului. Utilizarea abuzivă și inflaționistă a acuzației de legionarism-antisemitism nu contribuie, nici măcar ca efect neintenționat, la inițierea unui autentic proces public de conștiință, fiindcă, în fapt, această fervoare pseudojustițiară nu este decît cealaltă față a completei apatii față de subiect. Graba cu care acuzații atît de grave sînt amestecate în retorica unor polemici curente, la limită triviale, indică în mod clar lipsa momentului de reflecție, de seriozitate și gravitate morală. Asemenea intransigențe artificale sînt un simptom al neasumării. Vibrația lor nu este deloc aceea a înțelegerii faptului tulburător că, deși nouă celor de astăzi nu ni se poate atribui o responsabilitate directă, instrumentală, juridică, pentru crimele antisemite ale înaintașilor noștri, totuși moștenim întreaga povară a vinovăției și a complicității morale, atîta timp cît uzăm în judecarea trecutului de expediente ideologice confortabile, ocolind, în fapt, asumarea directă și personală a rușinii imense pentru faptele respectivilor înaintași.

Indiferent de inocența noastră individuală, ca membri ai comunității politice moș­tenim răspunderea atrocităților comise în numele și cu instrumentele Statului român împotriva unei părți dintre concetățenii noștri, definiți, în mod aberant și barbar, ca „inamici interni“. Mai mult, moștenim răspunderea simpatiei publice istoric-dovedibile pentru asemenea măsuri, ca și pe aceea a încurajării, fie și prin ambiguitate, a unor asemenea abuzuri și crime de instituții, considerate, prin consens, pînă astăzi, drept reprezentative pentru societate românească, așa cum este Biserica Ortodoxă.

Dificultatea extremă, dar și imensul benefici al unui asemenea proces public ar fi că ar putea încuraja răspîndirea semnificativă a unei practici personale extrem de rare în societatea și cultura în care trăim: examenul de conștiin­ță. O asemenea evoluție, însă, nu numai că nu este susținută, dar este direct blocată, voluntar sau nu, de noua retorică a trivializării pe care am încercat să o descriu aici. Un efort colectiv de limpezire morală este evident incompatibil cu înclinația ce tinde să devină reflex, de a pune pe același plan recrudescența îngrijorătoare a unor forme de cult (ori cuib) legionar (ori legionaroid) cu delirurile (poate clinice) ale unor singuratici și cu imputarea unor imaginare delicte de opinie tocmai acelor intelectuali care s-au străduit să contribuie la progresul public al discernămîntului moral.

Dacă nu vom reuși să ne reținem și să depășim asemenea înclinații, energiile deșteptate astăzi de rediscutarea momentelor odi­oase ale trecutului nu vor face decît să alimenteze inițiative ipocrite, de fațadă. Așa cum este aceea de a introduce, în învățămîntul public liceal, nu doar cîteva lecții, ci un curs întreg despre Holocaust, numai că atribuindu-i un statut opțional, și prin aceasta asigurîndu-i un impact riguros egal cu zero.