Apostatul recent

Într-o societate care a găsit, mai ales după 1989, ca fiind extrem de comod să se instaleze într-o cultură a discursurilor paralele, nişte paralele ce se ating doar în polemici injurioase, lipsite de argumente, Horia-Roman Patapievici a adus încă de la început noutatea culturii abordate ca schimb de întrebări. Idioţenia goanei după concluzii (frumos şi tăios enunţate de Flaubert în scrisoarea către bunul prieten Louis Bouilhet din septembrie 1850) enunţate de la înălţimea propriei funcţii care te justifică uman, autosuficienţa ca boală naţională au fost táre atacate de eseistul român încă de la primele articole publicate. Rezultatul a fost cel previzibil: o interpretare literală a eseurilor, o abordare muncitorească a metaforei, cît şi o ură nemascată venind din partea inchizitorilor anonimi (şi mai puţin anonimi). O altă cauză a acestei suflecări stahanoviste de mîneci şi a deversării de lături în capul său vine şi din altă idee primită de-a gata a culturii mioritice, anume că dreptul la opinie într-un anumit domeniu ţi-l dă doar specializarea. S-a ajuns astfel ca, în ciuda exemplelor pe care le oferă istoria culturii, să nu fie luate în serios contribuţiile eseistice ale stranierilor, din simplul motiv că nu au bifat un postdoc despre viaţa şi […]