ARTE VIZUALE. Logos şi Eikon

Prezenţa unei icoane într-un muzeu este problematică. Nu în sensul imediat, terestru, al justificării prin imperativul conservării unei piese istorice fragile, şi nici din pricina „legii secularizării“. Dificultatea provine de altundeva: icoana este un obiect sacralizat, ce pretinde o altfel de raportare decît aprecierea estetică. În faţa ei, firească este prosternarea (derivată din ceremonialul de curte al Antichităţii tîrzii şi din cultul relicvelor), în raport cu ea se impune venerarea sau, dimpotrivă, negarea. Icoana îşi depăşeşte, de fapt, limita propriei „corporalităţi“ (blatul de lemn, culoarea, blicurile sau fondul de aur), pentru a se defini în primul rînd ca imagine (eikon). Nicăieri problema imaginii (sacre) nu a fost pusă cu atîta patimă ca în Bizanţ, într-un registru ce se întinde de la subtilitatea filologică – distincţia dintre graphein (a reprezenta) şi perigraphein (a delimita) – şi pînă la violenţa iconoclasmului. Interdicţiei mozaice de a face chip cioplit (Ieşirea, 20.4) i s-a opus, formulată în secolul al VIII-lea de Ioan Damaschinul, concepţia ortodoxă asupra imaginii: Dumnezeu (nelimitat, aperigraptos) poate fi înfăţişat (graptos) tocmai datorită întrupării (Evanghelia după Ioan, 1.1). Prima „icoană“ este, aşadar, Mîntuitorul însuşi, întru totul asemănător şi con-substanţial Tatălui nevăzut – cuvîntul (logos) devenit imagine (eikon).   Imaginea sacră bizantină […]