ARCUB/Asociația
Piese refractare
Artists Talk
Un spectacol de Gianina Cărbunariu
Cu: Ruxandra Maniu, Ilinca Manolache, Alexandru Potocean, Gabriel Răuță, Bogdan Zamfir
Scenografia: Dorothee Curio
Video: Mihai Păcurar
Muzica: Bobo Burlăcianu
Cu sprijinul Institutului
Goethe, al Ambasadei Franței la București și al Institutului Francez
Cum contribuie, inconștient, arta (teatrală) la procesul de „normalizare“* a unor comportamente marginale și inițial respinse/respingătoare social și cum poate ea scăpa din această capcană (unii dintre noi crezînd sincer că ar trebui s-o facă)? Cum avertizezi, în schimb, asupra inconștienței?
A doua scenă din cel mai recent spectacol al Gianinei Cărbunariu, Artists Talk, e vernisajul pentru „marele public“ al unei „lucrări de artă comunitară“, cu primarul, consiliera locală-profesoară și studenții-artiști grăind despre zidul-adică-gardul înnobilat prin culoare. Cîteva minute mai tîrziu, un regizor est‑european stabilit în Occident ajunge la o ciocnire de idei cu intervievatoarea sa, pe tema primirii refugiaților în Germania: est‑europenii sînt imigranții ideali, pe cînd refugiații…, ei bine, nu toți refugiații sînt teroriști, dar toți teroriștii sînt refugiați.
Pentru o parte consistentă a spectatorilor, e transparentă referința la zidul de la Baia Mare, menit să izoleze comunitatea romă de cartierele „românești“ și transformat în „operă de artă“ prin acoperirea lui cu o serie de graffitiuri ale unor studenți de la Cluj. Pentru o parte mult mai limitată a publicului, discursul regizorului est-european corespunde poziției lituanianului Alvis Hermanis, care, la sfîrșitul lui 2015, a abandonat o producție la Teatrul Thalia din Hamburg deoarece direcțiunea acestuia își afirmase susținerea pentru refugiați (o parte a textului din spectacol trimite la scrisoarea explicativă a lui Hermanis, publicată online). Pentru toți ceilalți privitori, referințele la fapte reale sînt cu totul irelevante, fiindcă spectacolul își construiește ancorele cu realitatea prin alte mijloace. (Aș zice, totuși, că referința documentară a monologului final e importantă, dar vom reveni asupra acestui aspect. Pe de altă parte, pe cît de futil ar fi exercițiul identificării surselor documentare – acesta nefiind un spectacol documentar –, pe atît de esențial este, pentru mizele lui, faptul că situațiile în sine nu sînt o ficțiune, un ce-ar-fi-dac-ar fi.) Mai exact, pentru publicul căruia i se adresează, Artists Talk trimite la un univers familiar și la comportamente recurente – discursurile și atitudinea, în contexte artistic-publice, ale artiștilor care lucrează pe subiecte legate de marginalizarea socială, discursuri și atitudini neasociate neapărat unor momente și unor artiști recognoscibili, tocmai fiindcă nu e vorba despre excepții.
Ziceam despre publicul căruia i se adresează: spectacolul nu este, în mod cert, unul destinat unui cerc închis de privilegiați, însă funcția lui trimite la o practică standardizată în lumea artistică (a tuturor artelor), contextele special create pentru ca artiștii să-și discursivizeze propriile creații, și se constituie ca un comentariu complex (dar, în mod exceptional, non-normativ) asupra poziționării acestor artiști în fața actualelor provocări sociopolitice. (Nu e singura creație a Gianinei Cărbunariu cu un titlu în engleză care apelează, astfel, la formule universalizate polisemantice, imposibil de reprodus în traducere sau trimițînd la realități globale – a se vedea Sold Out sau For Sale/De vînzare. În general, titlurile textelor/spectacolelor lui Cărbunariu sînt conceptuale – trăsătură pe care o împărtășește cu Bogdan Georgescu și Nicoleta Esinencu.)
Artists Talke vorbit/jucat în română, engleză, cehă și franceză, cu supratitluri (autor: Mihai Păcurar) în română/engleză concepute ca elemente vizuale integrate în scenografia spectacolului – un covor de scenă-oglindă, pe care se circulă cu cipici de plastic, de muzeu, o cortină strălucitoare de franjuri (iniţial, închizînd spațiul pe cele trei laturi – sau patru, dacă incluzi peretele), microfoane, scaunele aferente, negre, elegante, simple și o siglă suspendată, cu „Somewhere in Europe“, în culori vibrante.
Colaborarea cu Dorothee Curio e o noutate pentru spectacolele românești ale Gianinei Cărbunariu (de altfel, scenografa germană spune că singura montare a regizoarei pe care o cunoștea înainte să se angajeze în proiect fusese Sold Out – 2010 –, de la Kammerspiele München, la care și lucrase). Iar imaginarul vizual al lui Curio este flagrant diferit de cele ale anteriorilor colaboratori din România ai lui Cărbunariu, în primul rînd fiindcă aparține în mod evident unei tradiții scenografice diferite, iar în al doilea rînd pentru că acordă o atenție specială puterii de semnificație/teatralității costumelor, fără a le scoate, în același timp, din registrul cotidianului. În esență, toate costumele sînt negre (negrul… curatorial-artistic), cu un touch de culoare sau sclipici, instituind personajele ca preocupate de propria imagine publică (mai exact, de propria originalitate). E un glamour casual rimînd perfect cu discursul fiecăruia și accentuînd perfect corporalitatea fiecărui actor.
Cu excepția monologului final, scenele sînt de grup, cu unul dintre actori fie furnizînd contradiscursul, fie acutizîndu-l. De regulă, e vorba despre intervievator/moderatorul artists talk‑ului: Bogdan Zamfir în dialog cu Ilinca Manolache și Gabriel Răuță (regizoare, respectiv producător de film cu artiști neprofesioniști neplătiți și ignorați), Ilinca Manolache (ziaristă) intervievîndu-l pe Alexandru Potocean (regizorul est-european de teatru), Ruxandra Maniu moderînd o echipă artistică dezgustată de lipsa de educație performativă și disciplină specifică a „subiecților“ civili, cu Ilinca Manolache în rolul coregrafei-mimoze. În scena cu vernisajul zidului-adică-gardului, planurilor multiple – primarul populist (Potocean), consiliera-profesoară universitară servil-agresivă și artistic provincială (Ruxandra Maniu) și studenții timorați, bine-intenționați, dar ușor spălați pe creier (Ilinca Manolache și Bogdan Zamfir) – li se mai adaugă unul, disturbator. Localnicul-spectator de vernisaj (Gabriel Răuță, un mare artist al interpretării acelei suavități a umilinței cetățenești) contrapune un fel de traducere frustă, necizelată de politicianism sau de bune intenții ipocrite, a gîndirii și a motivației tuturor celorlalți – golind, practic, de funcționalitate concretă, cu efecte în real, întregul demers. (Gianina Cărbunariu a mai abordat cazul de la Baia Mare, dintr-o altă perspectivă, în scena inițială din Solitaritate – Sibiu, 2014.)
Dar pomeneam despre normalizare. Dincolo de detaliul că, în teatrul politic românesc, personajele negative – rasiștii, xenofobii, naționaliștii, homofobii, misoginii – sînt serios subreprezentate, deși temele în sine (rasismul, xenofobia, clasismul…) sînt prezente, de extrem de multe ori, atunci cînd „răii“ apar, impactul discursului lor e amortizat – de cele mai ori, prin caricaturizare. Gianina Cărbunariu evită în general – în reprezentarea securiștilor din Tipografic Majuscul sau a corporatiștilor și a forțelor de intervenție din For Sale/De vînzare – această capcană a banalizării răului, dezamorsarea potențialului nociv prin ridiculizarea punctului de vedere. Ipocrizia artiștilor care se preocupă de soarta marginalizaților sociali doar atîta timp cît aceștia le sînt convenabili artistic e, însă, expusă acum, iniţial, într-o manieră care apasă intenționat pe mecanisme comico-ironice (pe care, de altfel, actorii le stăpînesc foarte bine). Mecanisme, în final, de dezamorsare a potențialului nociv al respectivelor discursuri și de instituire a unei sănătoase complicități cu publicul (care se percepe pe sine, inevitabil, drept emancipat și alfabetizat politic, eventual superior personajelor).
Pentru că Gianina Cărbunariu, pe lîngă simțul comic (împărtășit de toți actorii din distribuție, într-o logică a jocului atît de unitară, încît nu pare că n-au mai jucat niciodată toți împreună), are însă și unul acut, al reglajelor… politice, această normalizare prin ridiculizare fiind contracarată de modul de abordare a altor scene.
Cea inspirată de poziția lui Alvis Hermanis e, de departe, cea mai sofisticată din punctul de vedere al construcției și atrage cumva atenția asupra faptului că tema spectacolului nu sînt doar ipocrizia și analfabetismul civic al artiștilor, ci şi fundamentul formativ, statutul pe care și-l acordă artiștii (și care le este acordat). Dialogul între regizor și jurnalistă e tradus, în timp real, de doi interpreți (jucați de Ruxandra Maniu – îl traduce pe bărbat – și Gabriel Răuță – traducătorul femeii), care dublează conflictul de poziții sociopolitice ale participanților la discuție (și descarcă emoțional, prin comic, încrîncenarea reală – Maniu e, de altfel, o maestră a comicului mimico-gestual). Discursul regizorului e creditat, mai mult decît comentat, prin jocul lui Potocean (cu experiența lui în personaje negative; comentariul le revine traducătorilor) și, în ciuda supapelor, aberația lui, perfect logică (într-o logică perversă, dar foarte răspîndită), perfect articulată, rămîne să plutească în aer, fără ca rezistența jurnalistei să lase urme reale.
Jucat de Bogdan Zamfir în franceza lui excelentă (absolvent de teatru la ESATT, de la Liège, Zamfir face parte din compania lui Joël Pommerat), monologul final, rostit la persoana a II-a și timpul prezent, cu un ton implicat-peremptoriu și-n același timp rece, ca o ghilotină, spune povestea vieții unei scriitoare evreice originare din Kiev, care face tot posibilul să se plaseze de partea mainstreamului, să fie acceptată de cercurile franceze de dreapta ale anilor 1930, pentru a muri, totuși, într-un lagăr de concentrare. Iar rechizitoriul pe care-l face societății franceze, în romanul publicat la mult timp după moarte, nu va șterge niciodată faptele-i din timpul vieții. Ar trebui să fie inutil de precizat (dar, cel mai probabil, nu e), povestea este cea a lui Irène Némirovsky.
Acest ultim moment, care avertizează istoric asupra faptului că nu, artiștii nu sînt speciali sau imuni în fața tăvălugului discriminării și a oprimării, că abandonarea sau negarea clasei și rasei în numele superiorității artei nu te protejează cînd lumile se prăbușesc, vine ca un duș rece peste tot ceea ce l-a precedat. Și provoacă, inevitabil, reevaluarea întregului spectacol.
* Termenul e, acum, destul de folosit și în românește, iar procesul pe care-l definește (nu cel foucaudian) a devenit superactual odată cu alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA. Preluată din teoria privind procesul de adoptare a noilor tehnologii și inovații medicale (și adaptare la ele) ca rutine/practici standard, normalizarea de acum se referă la riscul tolerării, prin banalizare și subestimare, și, în final, al integrării în comportamentele acceptate social a manifestărilor rasiste, misogine, xenofobe, extrem-naționaliste, izolaționiste etc. (aștept, totuși, un sociolog care să poate dezvolta subiectul mult mai competent).