Artistul contemporan pe divan (I)

Cazul Duchamp

  • Recomandă articolul
Arta contemporană este unul dintre cele mai interesante fenomene ale societății occidentale, demn de urmărit în momentele de excelență (ca în cazul australianului Ron Muek, de pildă), dar și în cele de deviere, ambele foarte semnificative și revelatoare ale stării de sănătate mentală a lumii în care trăim. Cu un ochi ager și introspectiv, François Chevallier își propune să scruteze acest domeniu, și rezultatul este eseul său Societatea disprețului de sine, apărut de curînd (2010) la Editura Gallimard. În prima parte a lucrării se explicitează „cazul Duchamp“, cel ce servește drept arhetip al celor care, în zilele noastre, au fost înzestrați, de către ursitoarele ce s-au aplecat deasupra leagănelor lor, cu multă invidie și ură neputincioasă, după cum ne spune decapantul Philippe Muray, în Festivus Festivus (Flammarion, 2005): „Epoca egalitaristă conferă puteri exorbitante acestor amărîți, ura lor nu mai este deloc neputincioasă și absența lor de talent este singurul mesaj fundamental al operelor lor. Ei există, de asemenea, cu scopul de a impune tăcere tuturor ce-lor ce nu recită suratele dezastruoase ale noii ordini impuse. Trăim o epocă ce autorizează spiritele cele mai conformiste să se creadă subversive, pe cei ce dețin puterea să se proclame oprimați și, chiar mai supărător, […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

object(WP_Term)#12884 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }