Artistul contemporan pe divan (II)

În acest punct al investigaţiei psihanalitice operate de François Chevallier, putem sări peste cel puţin o jumătate de secol şi e momentul să ne întrebăm: de ce modelul duchampian s-a infiltrat cu atît de mult succes în conştiinţa omului postmodern occidental? Răspunsul este: din pricina temerii sale de a-şi revela identitatea faţă de Celălalt, prin alcătuirea sensibilă a formelor, ce ar da un nou sens realităţii. Frica a pus un punct final artei şi creaţiei la modul tradiţional. Caracteristica principală a acestui „succes“ pare a fi dorinţa artistului de a-şi retrage în mod progresiv prezenţa sa sensibilă, de a-şi îndepărta „umanitatea“ din laboratorul său de creaţie, tăind orice comunicare directă între instinct şi produsele imaginaţiei sale. Artei, aşa cum se înţelegea pînă la el, i s-a substituit un discurs de tip univoc şi narcisiac, iar „opera“, indiferent de pretextul avansat, nu mai e decît un „logo“ pentru a atrage atenţia asupra artistului însuşi. Care sînt caracteristicile urmaşilor lui Duchamp? Trăim una dintre cele mai evidente regresiuni colective din istoria umanităţii. Dar ea e ocultată de triumfalismul mediatic al unei populaţii tehnologizate şi inculte, recent îmbogăţite, ce ascunde manifestările egotiste şi respingerea alterităţii prin celebrarea unui individualism dublat de apelaţiunea valorizantă […]