Cărțile și temele lor ne vin de peste tot. Într-o lume globalizată, trăim, cum, necum, pe cont propriu. Prezentul și, mai ales, trecutul rămîn cum sînt, cum au fost, fără să fim obligați să le adaptăm/suprainterpretăm, uneori, de dragul unei simplificări birocratice sau al unei mistificări democratice. Doar aparent.
Începem acest nou periplu editorial în România. Unde apare, intempestiv, aș zice, o surprinzătoare monografie. Bine documentată la nivelul informației istorice și incitant condusă la nivelul conturării unui parcurs biografic. Despre un personaj, elegant spus, controversat – atunci cînd nu este viguros blamat – al istoriei românești scrie experimentata jurnalistă Tatiana Niculescu. (Cunoscută și ca Tatiana Niculescu-Bran, alteori, ca autoare a unor volume de succes, precum Spovedanie la Tanacu, fostă redactor-șef la secția română a BBC, fostă purtătoare de cuvînt a președintelui Klaus Johannis etc., etc). Noua apariție, care va fi în mod cert un bestseller pe piața românească, se intitulează Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu (Editura Humanitas, 2017). O notă a autoarei aduce precizări bine‑venite, necesare: „De ce o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu? Primul răspuns pe care l-aș da acestei întrebări ar fi: de ce nu?“. Așa aflăm cîte ceva despre geneza cărții, cum s-a ajuns la titlul ei – „împrumutat dintr-un text postum al lui Emil Cioran, Mon pays“. În fine, iată și o mărturisire, la fel de importantă, cred eu, a autoarei, privitoare la resorturile alcătuirii acestui volum: „Această carte povestește viața lui Codreanu, desigur, așa cum am înțeles-o eu, încercînd să trădez cît mai puțin adevărul și contradicțiile personajului. E o experiență aparte, filosemit fiind, să refaci parcursul unui antisemit. Sper ca, deopotrivă, prietenii mei evrei și ceilalți cititori să înțeleagă că, în aceste pagini, am încercat să-l readuc, așa cum va fi fost el, trecutului și istoriei“. Cu totul de acord. Cartea parcurge toate etapele unei biografii nu lipsite de momente tensionate. O cronologie Corneliu Zelea Codreanu prezintă concis și fără inutile paranteze viața și activitatea lui într-un context istoric extrem de violent și de agitat. Între 13 septembrie 1899, cînd se naște la Iași, și noaptea de 28-29 noiembrie 1939, cînd este ucis prin strangulare de jandarmii Regelui Carol II, se consumă existența unui om care a marcat, nefast, destinul României și al românilor. Celor care vor să aprofundeze subiectul li se oferă și o succintă Bibliografie selectivă. Tăcerea în privința unor subiecte „delicate“ legate de istoria națională nu este deloc bine‑venită. Cunoașterea în detaliu a evenimentelor și a personalităților istorice este în mod expres necesară. Pentru o bună și corectă evaluare, fără patetisme pro sau contra, militante sau strict partizane, deformatoare. Pînă la urmă, adevărul trebuie asumat așa cum a fost. Pentru buna percepție a lui, pentru a alimenta corecta funcționare a legilor, scrise și nescrise, ale democrației. Recrudescența naționalismelor de tot felul, a xenofobiei și a antisemitismului din ultimele două-trei decenii obligă la o vigilență necesară. Procesul fascismului a fixat în istorie responsabilitățile și vinovățiile celor implicați. Procesul comunismului mai așteaptă la nivel european. E bine să știm însă ce și cum a fost, la modul real și concret. Între altele, despre coriferii totalitarismelor și ai extremismelor de tot felul. În acest sens, Tatiana Niculescu și Editura Humanitas au făcut nu doar o treabă bună, dar și necesară.
Ne mutăm în Japonia, unde Junichiro Tanizaki (1886-1965) se numără printre scriitorii mai puțin frecventați la noi în țară. Nu știu să i se mai fi publicat vreo carte în România, unde nume precum Kawabata, Mishima, Inoue, Soseki, Mori Ogai, Okamoto sau Yoshimura au tot circulat în ultimii ani. Colecția „Cartea de pe noptieră“, coordonată de Ioana Pârvulescu, și ulterior colecția „Raftul Denisei“ de la Editurile Humanitas și Humanitas Fiction au avut un rol important și o contribuție decisivă în promovarea autorilor japonezi. E drept că și alte edituri au publicat japonezării, ca să spunem așa, dar aici este grosul, dacă ar fi cineva interesat să facă liste de cărți ale literaturii nipone traduse la noi. De această dată, vă recomand un roman despre al cărui autor nu știu dacă e un clasic al literaturii nipone, dar e popular în mod cert, cum înțeleg comentatorii avizați: Jurnalul unui bătrîn nebun (Editura Polirom, 2016, traducerea din japoneză și note, multe, una mai interesantă ca alta, de Magda Ciubăncan). O carte surprinzător de proaspătă și de vie – nu doar ca scriitură, ci și prin modul de a privi personajele și lumea – și totodată o carte de sfîrșit de partidă, de capăt de drum – volumul apare nu cu mulți ani înainte de moartea autorului, în 1961. Un cetățean nipon, absolvent de drept, bogătan de vîrsta a treia, spre a patra (ca să evit un termen care-mi displace, pentru că nu spune mai nimic despre viața lăuntrică, dincolo de ce se vede, a oamenilor), ține un jurnal. Începe pe 16 iunie, nu știm anul, și face însemnări sporadice; trece vara, trece toamna, trece luna decembrie și ajungem la începutul lui 1961, pe 3 ianuarie. Viața unui bărbat cu un accident vascular la activ; o biografie care adună, pe lîngă tribulațiile erotice ale pacientului, și experiențele unui mare consumator de doctorii – Dolosin (tablete), Nobulon (supozitoare), Irgapyrin (injecții), Barbital, Bromural, Luminal, Adalin, Salompas (plasture), Atraxin etc. (nu cred să fi citit vreun roman cu atîtea trimiteri de acest fel…). Pe de altă parte, am aflat și eu, citind această carte, despre necking (pupăceală doar pe gît) și heavy petting (pe tot corpul) – jocuri erotice la care personajul se dedă cu o noră (Satsuko), fostă balerină și neglijată de un soț mereu ocupat. Dincolo de extrasele de însemnări ale unei asistente, ale unui doctor și ale unei doamne menajere (care ne oferă suficiente detalii suplimentare pentru a clarifica tot ceea ce se întîmplă în cîteva luni din viața lui Utsugi și a familiei lui), avem și o perspectivă ironic-satirică a vieții cotidiene japoneze a unui Camil Petrescu nipon, lucid tot timpul, cu puseuri erotice, mereu nefericit însă, cînd e vorba de amor. Un foarte bun roman japonez, din 1961, de o neașteptată prospețime, citit în 2017. Încă o dovadă că nu tehologiile și medicamentele dau tonul cînd e vorba despre sufletul omului.
Pe front în Războiul Crimeii, cartea istoricului britanic Robert B. Edgerton (Editura Meteor Press, 2016, traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu), este un bun prilej pentru a analiza semnificațiile unui război. Dincolo de acțiunile și evenimentele militare, dincoace de ceea ce înseamnă aceste dure confruntări pentru populația civilă sau pentru oamenii care, înainte de a fi soldați sau generali, sînt ființe împinse la moarte. Este vorba aici despre Războiul Crimeii (1853‑1856), în care s-au luptat rușii contra francezilor, englezilor și turcilor, miza fiind controlul strîmtorilor Mării Marmara, Bosfor și Dardanele, mai exact, accesul în Marea Neagră. Un război încă de actualitate, după ce Putin a realipit abuziv Crimeea la Federația Rusă, un război dur și cu multe victime. Citind această carte, totul reînvie sub ochii noștri, grație unei atente și complexe abordări a evenimentelor. Roman curat, cu multe pățanii. Un război care a lăsat lumii nu doar pagini de lupte, ci și puloverul cardigan, căciula balaclava (cagula), mînecile tip raglan, numele surorii medicale Florence Nightingale sau al contelui Lev Tolstoi, care s-a documentat pe viu, ca tînăr ofițer de artilerie, pentru capodopera numită Război și pace. Întîmplări diferite, unele cu haz, altele mai puțin. Că este vorba despre generalii care s-au tot confruntat, buni sau proști deopotrivă, că este vorba despre soldații ambelor tabere sau despre foamea, frigul și molimele care au făcut ravagii, că deslușim curajul unora sau lașitatea altora, ororile consemnate de atîtea surse… Pînă la urmă, ajungem la concluzia unui vers al lui Jacques Prévert: „Războiul, ce sinistră porcărie“ – altminteri, dintr-o frumoasă poezie de dragoste, intitulată Barbara. Dincolo de asta, Războiul Crimeii a schimbat balanța de puteri din Europa, slăbind Rusia și dînd o gură de oxigen Imperiului Otoman, care oricum se va prăbuși. Cu titlu de curiozitate, mai găsesc pe o hartă localitatea Tractir, oare de acolo să fi ajuns și la noi acest cuvînt, azi neutilizat, ieșit oricum din uz?
Am lăsat la urmă romanul lui William Saroyan, Ce-am mai rîs (Editura Litera, 2017, traducere din limba engleză de mult experimentatul anglist clujean Virgil Stanciu, un traducător extrem de atent la nuanțe), tocmai pentru căldura, sensibilitatea și dozajul emoțiilor transmise de niște eroi nu prea fericiți, altminteri, într-o Californie postbelică. O poveste dură, care se încheie prost, dar care lasă loc tuturor gingășiilor. Întîmplările care se aglutinează aici sînt banale și urmează firul unor vieți neînsemnate, țesute în jurul a două familii și a cinci copii. Fără să infleunțeze narațiunea, copiii, aș zice eu, dau tonul. Căci, pe lîngă necazurile părinților – plecînd de la un adulter care declanșează o întreagă dramă –, avem un păienjeniș de mici-mici-mici secvențe cu fete și băieți, copii care umplu și colorează un univers cenușiu și tern. Dramatic. Viața la țară, chiar și aceea din Fresno, California – ținutul natal al lui Saroyan –, nu modifică datele existențiale. După cum viața de cuplu nu schimbă mare lucru din ceea ce se întîmplă în jur. Personaje extrem de bine conturate, cu multă personalitate, care vor să priceapă ce e cu viața lor. Personală, de cuplu, de familie. Nou-veniții – avem familii mixte de emigranți în Statele Unite, oameni rapid fixați într‑o societate care‑i absoarbe fără dificultăți – nu uită cine au fost. Nu se spune nimic despre limba nenumită a doi frați care cultivă viță de vie și rodii, fermieri mai mult din nimereală, nu ni se spune neted cine, ce și cum. E un ceva mocnit pe dedesubt. Toți vor să iubească și să fie iubiți, dar nu știu cum, ce trebuie făcut. Și iese ce iese. Cu nervi, sînge, amărăciuni, disperări de tot felul. Și viața oferă situații inedite. „American Dream“ se consumă cu multe violențe, cu conflicte mari, pe care cotidianul mic le declanșează. Moartea nu rezolvă nimic. Un accident de mașină pune capăt vieții unui tată în luptă cu toată lumea și cu el însuși. Multă tensiune în acest roman, în care niște părinți chiar vor să deslușească sensul vieții și nu descoperă decît bucuria de a fi unii alături de alții, părinți și copii deopotrivă. Multă emoție și multe gingășii, William Saroyan se dovedește, și de această dată, un mare maestru al micilor bucurii. Care dau farmec dacă nu și vieților noastre, măcar lecturilor noastre.