Atracția extremei și populismul expandat

Formula a fost atît de mult utilizată, încît a devenit un loc comun: Europa este un spațiu predilect al democrației, al păcii și al cooperării. Dar, dacă stereotipurile sînt atît de bine înrădăcinate în „inconștientul colectiv“ încît nu pot fi schimbate peste noapte, în epoca fake news și a faptelor alternative, este mult mai eficientă schimbarea sensului termenului. Conștienți că o bună parte a populației este (încă) proeuropeană, extremiștii ajunși la guvernare în Europa Centrală se revendică de la democrație. Mai precis, de la „adevărata“ democrație, cea emanată direct de la popor, și nu democrația contrafăcută a drepturilor omului și libertăților cetățenești.

O democrație pe care doar liderii populiști ar încarna-o, căci poporul, deși mereu invocat în exerciții de demagogie cotidiană, nu este prezent, ci doar reprezentat în viața politică. Mereu (tele)spectator, poporul privește, din cînd în cînd votează, dar nu participă efectiv la luarea deciziilor. Acestea sînt rezervate liderilor salvatori. Parcă pentru a-l contrazice pe Francis Fukuyama cu al său Sfîrșit al istoriei, Viktor Orbán, Jarosław Kaczyński, Robert Fico sau Liviu Dragnea vor să demonstreze nu doar că istoria nu s-a încheiat, dar și că poate reîncepe același ciclu al coborîrii în infernul extremismului. Dacă sursa de inspirație inițială a acestui așa-zis curent ideologic care se definește ca „democrație iliberală“^* era în Rusia lui Vladimir Putin și Turcia lui Recep Erdoğan, după Brexit și alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite, liderii populiști central-europeni s-au simțit „eliberați“ de orice constrîngeri democratice. Iar această „eliberare“ s-a tradus printr-un asalt fără precedent împotriva statului de drept în măsura în care acesta se fonda pe apărarea drepturilor omului și promovarea libertăților individuale.

În acest context, guvernele ultraconservatoare din Ungaria și Polonia și-au asumat lidershipul regional încercînd să impună modelul replierii naționaliste și al „iliberalismului“ nu doar celor două țări care poartă încă semnele traumatismelor produse de opt decenii de autoritarism și totalitarism, ci întregii regiuni. Cele două state-pivot ale „iliberalismului“ încearcă să se impună ca o contrapondere la axa Paris-Berlin și, pentru a eterniza puterea oligarhiilor pe care le reprezintă, au promovat un sistem legislativ liberticid. Aceeași cale folosită și în România, dar fără falsele inhibiții de la noi, căci nici Ungaria, nici Polonia nu sînt sub efectul mecanismului de verificare și control.

Modelul „iliberalismului“ maghiar, primul care a fost pus în aplicare imediat după cîștigarea alegerilor de către Fidesz în mai 2010, presupune o etapizare și un crescendo: cîștigarea alegerilor și preluarea integrală a guvernării, modificarea Constituției și a sistemului legislativ într-un sens iliberal prin folosirea unor teme cu un puternic grad de emotivitate, destructurarea opoziției politice și anihilarea presei libere și a organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului. Încă din 2010-2011, acest model, aflat în faza incipientă, avea susținători în România, dar jocul evenimentelor – alegerea lui Klaus Iohannis ca președinte, protestele ciclice etc. – nu a făcut posibilă introducerea sa.

În aceste circumstanțe, mai degrabă din accident decît cu intenție, a fost promovată la noi o replică a modelului polonez întruchipată în ceea ce s-ar putea numi „doctrina Dragnea“. Așa cum în Polonia, după alegerile din octombrie 2015, Jarosław Kaczyński nu a asumat, din motive strategice, nici o poziție formală în guvern, tot astfel, la noi, Liviu Dragnea, din motive juridice de data asta, se află într-o situație asemănare. Ca urmare, acesta impune, de la conducerea Camerei Deputaților, încetul cu încetul, un nou standard de organizare instituțională. Dacă nu a avut posibilitatea să devină prim-ministru, Liviu Dragnea a transformat, precum Kaczyński în Polonia, Parlamentul într-o instanță auxiliară a partidului majoritar. Așa se face că instituțiile publice se transformă în anexe ale partidului sau partidelor care, baricadate în Parlament și sprijinite de o manieră tendențioasă de Curtea Constituțională, instituie un regim de adunare.

Or, regimul de adunare (în franceză, de unde provine formula: régime d’assemblée) este o formă denaturată a regimului parlamentar, moștenită de la Revoluția Franceză din 1798 (regimul convenționalist). Acest regim, înlocuit printr-o „lovitură de stat constituțională“ de Charles de Gaulle în 1958, a fost considerat sursa slăbiciunilor Franței din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului trecut. Aceste regim politic presupune că, în numele suveranității naționale manifestate prin vot și delegate reprezentanților națiunii, Parlamentul subordonează atît puterea executivă, cît mai ales pe cea judecătorească. În aceste două cazuri, alunecarea dinspre o formă „bună“ a regimului politic (ca să zicem precum Aristotel) către una degenerată a fost facilitată de transformarea iliberală a cadrului politic.

Dacă în cazul Poloniei, mobilizarea cetățenilor și a opoziției a atras atenția asupra derivei regimului Kaczyński, la noi, președintele Iohannis, care avea un rol de echilibrare a puterii dacă România ar fi rămas un regim mixt semiprezidențial, a preferat să rămînă discret. Dacă în Polonia, Kaczyński controlează întreg sistemul instituțional, președintele Andrzej Duda și prim-ministrul Beata Szydło fiind simple marionete, în România, președintele nu se află într-o relație de dependență față de Liviu Dragnea și poate folosi prerogativele constituționale pentru a tempera elanul „iliberal“ al majorității. Or, dacă luni, 24 iulie, președintele polonez Andrzej Duda a încercat măcar să păstreze aparențele independenței instituționale, mai ales într-un moment în care criticile privind deriva nedemocratică a majorității parlamentare poloneze au atins apogeul, retrimițînd două dintre legile controversate către legislativ, la noi, cîteva zile mai devreme, pe 21 iulie, președintele Klaus Iohannis nu și-a folosit dreptul de veto pentru nici una dintre cele trei legi care transformă, de facto, regimul politic de la noi: OUG privind DGPI, modificarea statutului deputaților și senatorilor și modificarea statutului incompatibilităților prin excluderea conflictului de interese în Codul penal. Să fie vorba despre o acalmie estivală sau despre o schimbare a raportorilor de putere și la noi?

^{______________________}

^* Conceptul „democrație iliberală“ a fost lansat în 1997 de Fareed Zakaria („The Rise of Illiberal Democracy“, apărut în Foreign Affairs, 76/6, noiembrie-decembrie 1997) pentru a defini o „Democrație fără liberalism constituțional care produce regimuri centralizate, eroziunea libertății, concurența etnică, conflict și război“. În iulie 2014, în cadrul taberei de vară Tusványos de la Băile Tușnad, Viktor Orban a folosit pentru prima dată conceptul „illiberalism“ într-un sens pozitiv, pentru a defini viziunea sa politică.