Au trecut zece ani

Au trecut zece ani de cînd s-a stins, la Bucureşti, Iordan Chimet. Scriam, tot într-o „intersecţie“ din Observator cultural, imediat după moartea sa, survenită la 23 mai 2006, că Iordan, aruncat de istorie în 1947 „într-un coşmaresc tunel al timpului“, a publicat foarte puţin, vreme de mai bine de 40 de ani, dar a revenit în forţă după 1989, pentru a deveni unul dintre cei mai proeminenţi purtători de cuvînt ai acelor membri ai „societăţii captive“, rămaşi fideli convingerii că, în România, „clasa culturală nu şi-a dezavuat niciodată sentimentul autentic, profund, de apartenenţă la modelul occidental“. Personal, l-am cunoscut doar în ultimii săi ani de viaţă (mai exact, în mai 2000), dar încă de pe la mijlocul deceniului care a precedat noul mileniu devenisem familiar cu cele patru volume antologice, de recuperare, publicate la Cluj, la începutul anilor ’90, intitulate Dreptul la memorie. Apoi au început să apară scrieri vechi şi noi: am descoperit că Iordan Chimet publicase poeme în Revista româno-americană imediat după război, unele incluse în volumul său de debut intitulat Exil, apărut cu puţin timp înainte de căderea Cortinei, în 1947. „Toate luminile stelelor se sting/ către insulele de gheaţă înaintăm/ ca şi cum n-am fi trăit […]