Avalon. Amor intelectuallis

Apariția celei de a treia ediții a monografiei Diavolul și ucenicul său. Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Editura Polirom, Iași, 2016, 502 p.) aduce cu ea, pe lîngă cele cîteva adaosuri informative și revizuiri ale textului, o addenda maiorescian intitulată „Cri­ticilor mei“. Noutățile, acum, sînt de altă natură. Prima, exterioară, ține de mersul îna­inte al ediției Sebastian apărute în seria „pleiadelor“ patronate de Eugen Simion, care, între timp, a ajuns cu restituirea producției jurnalistice a autorului pînă dincolo de hotarul de timp la care Cuvîntul naeionescian a fost suspendat. Faptul are o mare importanță, căci acum, atît cei care au contestat justețea hermeneuticii autoarei la adresa autorului Stelei fără nume, cît și cei care au recunoscut-o ca viabilă pot cerceta, fără a alerga în sălile de lectură ale marilor biblioteci, scrisul politic, comentariile de actualitate ale autorului brăilean. O altă noutate are legătură tocmai cu faptul că, în anii scurși de la prima ediție, estomparea zarvei critice inițiale permite și o altfel de lectură pe seama cărții.

O mutare de accent în descifrarea faptelor de odinioară îmi pare salutară acum, la recitire, cînd conformismul la năism asertat pe seama autorului de articole Mihail Sebastian – cu citate și parafrazări grăitoare – apare mai mult ca o chestiune de discipolat și de fidelitate. Schimbarea radicală a raporturilor lui Nae Ionescu cu Regele Carol al II-lea, iar apoi reorientarea ideologului către dușmanii extremiști ai suveranului au dus‑o către metamorfoze neașteptate, dar atitudinea lui Sebastian a rămas consecventă. Virajul publicistului către prietenii și publicații burgheze și democrate, în a doua parte a anilor 1930, apoi izolarea treptată de vechii lui camarazi, datorită antisemitismului tot mai ostentativ etalat al oficialității și din pricina amicilor zeloși să subscrie la acesta, au evidențiat cu pregnanță un fapt mirabil: persistența nefisurată a afecțiunii lui Mihail Sebastian pentru maestrul lui și pentru prietenul Mircea Eliade, asistentul aceluia.

Devotat celui care l-a descoperit și l-a lansat în viața culturală din Capitală pe vremea cînd era favoritul acestuia, Sebastian i‑a fost la fel de credincios și de fidel și atunci cînd profesorul și-a întors în scris cu cinism fața de la el. La fel, prietenia față de Eliade nu a scăzut nici atunci cînd acesta a devenit tot mai mult adeptul ideației antisemite a Gărzii de Fier.

Marta Petreu arată că, pînă în 1933, în gîndirea lui Nae Ionescu antisemitismul lipsea (p. 30). Sebastian, „deși a fost o minte structural carteziană, avea un suflet vitalist“ (p. 40). El era „unul din tinerii cei mai vizibili și cei mai războinici ai generației ieșite din incubatorul Cuvîntului“ (p. 43). În această calitate și cu asemenea date, totuși, „El și-a declarat public solidaritatea cu întreaga doctrină naeionesciană“ (p. 92).

Petre Comarnescu o spunea clar: „Îl imi­ta pe Nae Ionescu“ (p. 113). Nici Marta Petreu nu afirmă altceva, văzînd în publicist un ins „îmbibat de termenii, de ideile, de stilul și de ticurile naeionesciene. […] Feno­menul… a atins totul, de la limbajul și saltul tînărului ucenic la conținuturile gîndirii“ (p. 138). După ea, „sindromul tînărului ucenic este mai mult decît transparent“ (p. 145). Prin urmare, „Avem… un popularizator cvasicotidian și foarte talentat al corpusului doctrinar – reacționar, prototalitar și purtător al revoluției conservatoare – al lui Nae Ionescu“ (p. 161).

Lucrurile nu s-au schimbat nici mai apoi. „Antisemitismul, etnicismul, anarhismul și progardismul, fățișe la Nae Ionescu după ce a fost expulzat din camarilă, nu l-au clintit pe tînărul lui admirator“ (p. 202). Blamabilă din perspectiva ideației care exprima aceste opțiuni, consecvența subîntinsă de afecțiune a lui Mihail Sebastian nu poate să nu atragă atenția asupra faptului că jurnalistul nu era un oportunist și că ținea sincer și profund la binefăcătorul lui.

În ce-l privește pe congenerul lui admirat, asistentul lui Nae, „Sebastian l-a cotat întotdeauna pe Eliade amețitor de sus din punct de vedere valoric și, conform tuturor semnelor, l-a iubit foarte tare“ (p. 353). Marta Petreu observă că „Autoritatea lui Mircea Eliade asupra sa a fost reală și insidioasă“ (p. 361). În epoca ascensiunii gardiste, cînd Nae și Eliade se atașau tot mai mult de destinul organizației de extremă dreaptă, „avem în Jurnalul lui Sebastian dovada clară a unui evreu îngrijorat pentru soarta a doi legionari (chiar dacă legionari atipici, căci fără «acte în regul㻓 (p. 364). În fine, ca într-un soi de concluzie, monografa notează că „Sebastian a avut trei mari iubiri: pe Nae Ionescu, pe Eliade, pe Leny Caler“ (p. 373).

Mereu atentă la opțiunea ideologică a dramaturgului și romancierului, Marta Petreu constată că „Om de extremă dreaptă, în varianta ei mai blîndă de la sfîrșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30, Sebastian a fost legat afectiv de oamenii printre care s‑a format“ (p. 394). Totodată, „Sebastian a fost de extremă dreaptă, iar fidelitatea lui pentru Nae, Eliade și ceilalți este fidelitatea masochistă a unui fost om de dreapta față de camarazii săi, la care ține foarte mult“ (p. 394).

Urmînd firul lecturii, constatarea care se impune este că Marta Petreu analizează ideația lui Sebastian, dar analiza aceasta, ținînd de istoria ideilor, contează abia în al doilea rînd. Ceea ce reușește să reliefeze cartea este un amor intellectualis – cu sintagma lansată în titlul memorabil al lui Ion Vianu – al lui Sebastian față de maestrul lui, Nae, și faţă de prietenul Mircea, chiar și atunci cînd aceștia s-au îndepărtat de el. Portretul care rezultă este surprinzător și romantic. Un tînăr care își urmează prietenii cu iubirea lui, chiar și atunci cînd aceștia se comportă ingrat și își teoretizează periculos și cinic poziția de distanțare față de el, un om care, pînă la sfîrșitul vieții, în pofida multiplelor schimbări majore care au afectat constelația inițială (arestarea, apoi moartea lui Nae, arestarea, plecarea în diplomația lui Antonescu, apoi rămînerea departe de țară a lui Eliade), vădește o vocație de Pylade demnă de tragedia greacă.

Diavolul și ucenicul său pune în lumină, cu forță, în detaliu, analitic, prietenia nețărmurită, afecțiunea profundă a lui Sebastian pentru Nae Ionescu și Mircea Eliade.