Avalon. Filonul Oriental al Renaşterii

În fond, atracția resimțită și de Mircea Eliade, și de Ioan Petru Culianu față de idealismul renascentist italian poate fi înțeleasă nu doar ornamental, prin admirația – deplin justificată – față de uluitoarea exuberanță cărturărească a locului și a epocii, ci și prin interesul față de consonanțele dintre acest idealism și școlile de gîndire orientale. Încă tînărul Eliade, care își susținuse teza de li­cență în filozofie din Renașterea italiană, observa – în corespondența lui cu Lucian Blaga (5 octombrie 1937) – că „Dacă Leonardo ar fi trăit în sec. XIX, ar fi făcut, cu sau fără voia lui, istorie – și istorie. Iar dacă ar fi voit să-și depășească timpul – ar fi făcut preistorie sau folclor“. Istorismul trebuia deci depășit prin recursul la documentele unor epoci mai vechi, neînregistrate, prin recursul la tradiția nescrisă și la alte tipuri de mărturii (temple, probe arheologice, practici ale înhumării etc.), la fel cum simțiseră nevoia Lorenzo de Medici și savanții din anturajul lui, în frunte cu Marsilio Ficino și Pico della Mirandola, angajați în descifrarea tradiției antice grecești, dar și a izvoarelor ezoterice orientale. Recursul lui Eliade la studiul școlilor filozofice asiatice nu putea surveni, în aceste condiții, decît firesc. „Am tradus […]