Avalon. Memorii redacţionale

„A povesti, a dovedi, a te întrista şi a rîde… Aceasta vi se pare în dezacord cu demnitatea istoriei… Dar oare ea nu are în vedere pe om şi nu se scrie oare pentru oameni? Iar omului şi oamenilor oare cîte vorbe, cîte gînduri, cîtă tristeţe, cîtă veselie nu-i trec prin gînd în una şi aceeaşi zi? Numai monotonia nu e în conformitate cu demnitatea istoriei, iar diversitatea e în natura lucrurilor. Iar în această privinţă cred că sînteţi de acord.// Pentru a povesti trebuie mult mai mult decît pentru a dovedi, fiindcă în prima se presupune a doua şi nu invers. Iată de ce majoritatea savanţilor noştri preferă dovezile povestirilor.“ Cuvintele de mai sus aparţin stundentului-iuncher Tadeu Hâjdeu de la Univer­sitatea din Harkov, cel care, în scurtă vreme, avea să părăsească Rusia pentru a se stabili în Moldova, schimbîndu-şi numele în Bogdan şi semnînd şi cu numele strămoşului lui voievodal, Petriceicu-Hasdeu. Ele atrag atenţia, în conformitate cu un crez răspîndit al istoriografiei romantice europene, asupra superiorităţii naraţiunii evocatoare în raport cu textul ştiinţific savant, presărat de note de subsol. Căci doar naraţiunea cu aspect literar permite surprinderea complexităţii emoţionale, sufleteşti a omului, care este adevăratul obiect al reconstituirii istoriografice. […]