Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
AVALON. Reflecţii despre stînga
- 21-05-2010
- Nr. 525
-
Ovidiu PECICAN
- Rubrici
- 4 Comentarii
Un fragment din Viaţa unui om singur oferă o judecată succintă, dar drastică, pe seama unui gînditor francez tradus la noi după 1990. Iată cum îl vede Adrian Marino: „S-a întîmplat, în împrejurările confuze ale anului 1990, să iau o masă de seară, o dată, cu Bernard-Henri Lévy […]. Greu de uitat suficienţa, aroganţa şi infatuarea, mai ales, a «tînărului filozof». Pascal şi Descartes, Montesquieu şi Rousseau şi ceilalţi, vai vouă! Vin din urmă Bernard-Henri Lévy, André Glucksmann şi ceilalţi «noi filozofi» – de o evidentă mediocritate, dar foarte bine, imbatabil chiar, mediatizaţi – şi vă… aruncă în Sena…“ (pp. 304-305). Poate excesivă, judecata sumară a criticului ideilor din România traduce o dezamăgire majoră nu doar faţă de ireverenţa liderului junilor filozofi în raport cu predecesorii lui iluştri, ci şi faţă de consistenţa unei gîndiri anunţate cu surle şi tobe. Îmi amintesc şi eu anii cînd Monica Lovinescu oferea regaluri săptămînale, în cadrul faimoasei emisiuni radiofonice interzise pe care o realiza, Teze şi antiteze la Paris, din eseurile şi lucrările tinerilor filozofi, beneficiari, în parte, ai prestigiului maestrului lor, Raymond Aron. Prezentate de celebra voce răguşită a doamnei de la Europa Liberă, rezumate, abreviate, rafistolate şi reasamblate de condeiul Monicăi […]
@ Ovidiu Pecican
Multumesc pentru intampinare.
P.S.
„Am putea continua.
Cu asocieri fericite si nefericite.
Combinatii reusite sau nereusite.
Astfel, vom ajunge la acea stanga (…) care trebuie reconstruita dar, inainte de asta, reintemeiata. Pentru asta, insa- precum fiul vaduvei din Nain care, auzind cuvintele „Ridica-te si umbla!”, si-a revenit in simtiri- va trebui ca, deopotriva, sa-si regaseasca acele patru reflexe si sa invete sa se foloseasca de toate in acelasi timp: instinctul sigur al dreyfusismului, memoria solida a antifascismului, lectia de viata a luptatorilor anticolonialisti si cea a antitotalitarismului izvorat din Mai 68″
(Cadavrul rasturnat. Stanga la rascruce- p. 64)
caci
„(…)stanga a continuat sa spuna prostii.
(…) nu ramane datoare nici azi cu vreo greseala (…).
Dar nu mai sunt aceleasi prostii.
Sunt greseli si infamii de un alt tip.
Iata fondul problemei (…): a fost odata, candva, stanga; a fost odata o stanga chinuita, timp de peste un secol, de o forma absolut cumplita de tentatie totalitara; (…) dupa o incrancenata batalie corp la corp, care a durat decenii intregi- timp in care, nu de putine ori, a fost pe punctul de a sucomba- a reusit sa o infranga; dar totul indica faptul ca, in ruinele lasate in urma de acea inclestare corp la corp sau, mai degraba, de golul scobit de prima tentatie, in momentul retragerii, a navalit alta, care, acum, trebuie diagnosticata”
(Cadavrul rasturnat. Stanga la rascruce- p. 119)
altfel
„Ce ramane cand din Bine nu mai ramane nimic?
Ura fara scop pur si simplu? Ura goala si in gol? Vointa de razbunare in stare pura? (…) Politica doar ca pasiune trista si palida, fumul unui foc de odinioara, o patima fantomatica si fara obiect, o minciuna inutila, dar care dainuie?”
(Cadavrul rasturnat. Stanga la rascruce- p. 129)
Aoleu, am trăit ca s-o aud şi pe asta: că biserica n-ar fi de dreapta. Păi haide să institui eu un criteriu demn de România, dacă sunteţi de acord: când copiii străzii, pe care statul şi cetăţenii îi lasă în plata Domnului să se înmulţească, vor intra măcar în atenţia parohilor, va fi cum ziceţi. Deocamdată, popimea se bate în înălţimea turlelor bisericeşti şi în numărul de biserici nou construite, n-au nicio treabă cu ceea ce ar trebui să fie \”opera socială\” a Bisericii.
Îi mulţumesc doamnei Ioana Ilie pentru amabilitatea de a fi comentat amplu articolulde faţă şi de a-şi fi mărturisit public înţelesurile, nedumeririle proprii, situările în raport cu problemele aduse în discuţie şi adeziunile.
Sunt mândră şi emoţionată de a-mi vedea numele menţionat alături de cel al vârfului de generaţie- Vladimir Tismăneanu.
Am tradus volumul lui BHL cu pasiune, fiind o admiratoare a lui. Din punctul meu de vedere, prin ceea ce poartă numele de \\\”stânga nemarxistă\\\”, BHL este iniţiatorul unei valoroase revoluţii în gândirea şi ideologia moderne.
Nu înţeleg (iată, îmi recunosc limitele!) de ce va fi avut nevoie Ovidiu Pecican de asocierea iniţială Levy- Marino.
Ca punct de plecare al discursului? În acest caz, nu ştiu dacă a fost cea mai inspirată idee (marturisesc, sunt departe de a fi o împătimită a lui Marino).
Mă uimeşte faptul ca Ovidiu Pecican plasează Biserica (subliniez Biserica!) în dreapta!
Indiferent de faptul că în momentul aparitiei sale ca instituţie (la Biserică mă refer) stânga şi dreapta (ideologice si ideologizante) nu vor fi existat ca atare, sub raport atitudinal Biserica este asociabilă stângii.
Nu ma refer la religie, este evident.
La o prima privire, Ovidiu Pecican pare a suprapune biserica şi religia, ceea ce este cel puţin ciudat.
Dacă ar trebui să facem, obligatoriu, o asociere biserică- ideologie, sunt de părere că doar stânga ar putea stabili \\\”puntea\\\”. Cu riscul apelului la truisme, argumentez ideea prin – de exemplu- ceea ce propovaduieste Biserica: totdeauna idei specifice stângii (asta se poate spune acum, cu \\\”noul vocabular\\\”- Biserica nu s-a schimbat atitudinea vreodata).
Îi va fi avut în vedere Ovidiu Pecican pe slujitorii Bisericii (ar fi unica explicatie a aparentei sale confuzii)?
Ovidiu Pecican pare a confunda (cel putin aşa se întelege din text; autorul unui text nu va avea vreodată şansa să îi explice cititorului ce a vrut sa spună, ramânând ce a scris) Biserica si Religia.
Ateismul (practicat de stânga comunistă, de exemplu) se referă la religie, nu la Biserică- instituţia. Dacă ar fi fost asa, în perioada comunistă Biserica ar fi fost desfiinţată ca instituţie (cu tot ceea ce ţine de organizarea acesteia) în ţările satelizate.
Or, nici macar la Moscova nu s-a întamplat asta (nu mă refer la excese, dar la fondul problemei).
După opinia mea, la Ovidiu Pecican problema (nemărturisită!) se leagă de religie (asta se simte în subtext) şi, din această perspectivă, devine logic că, implicit, îi reproşează lui Levy detaşarea totală.
Să se afle acest \\\”reproş\\\” neformulat la baza aparentei confuzii religie- biserică din textul lui Ovidiu Pecican?.
Va fi asumat autorul confuzia pentru a nu fi acuzat de atitudine partinic-religioasa (acuza ar fi absurdă iar precauţia inutilă!)?
In ceea ce mă priveşte, am considerat- şi voi considera totdeauna- intolerabil şi inacceptabil modul în care au procedat unii \\\”reprezentanţi\\\” ai religiei creştine (via instituţia biserică) faţă de evrei, cei care le-au dăruit creştinismul, acesta fiind adevărul istoric.
Levy spune asta argumentat.
Umilitatea cu care Sfântul Parinte, Papa Ioan Paul al II-lea, a cerut iertare pentru ororile savârsite de Biserică (în numele religiei) m-a facut să-l iubesc şi mai mult.
Există un spaţiu în care se întâlnesc Sfântul Parinte şi BHL (ideea nu este a lui Levy, dar este preluată şi minunat dezvoltată în volum)- cel al \\\”insuportabilei idei a vinovăţiei pentru crimele pe care nu le-ai comis“.
Sunt de acord (atât cu Levy cât şi) cu Ovidiu Pecican (mă bucur că ne întâlnim pe acest drum) în sensul că (citez): \\\”Vina celui nevinovat, înţeleasă nu ca fapt de viaţă aşa-zicând obiectiv, ci ca sentiment metamorfozat în coordonată a conştiinţei morale este sau s-ar cuveni să devină parte din retrospectiva noastră istorică şi a situării noastre în prezent.\\\”
Nu sunt de acord cu Levy (deşi înţeleg de ce a procedat astfel) când afirmă că susţinătorii respectivei idei s-ar regăsi DOAR în zona stângii.
Asumarea morală a unei vini şi sentimentul de vinovăţie pentru o faptă nesăvârşită dar care ţine de fondul comun al istoriei unei comunităţi careia ii apartii- fără voie- prin naştere corespunde nobleţii şi generozităţea firii cuiva- care sunt date spirituale- nicidecum opţiunilor ideologice.
Dar, pe un plan foarte subtil si foarte profund şi dând la o parte balastul care face dintr-o ideologie un produs \\\”vandabil\\\”, Levy are dreptate. Mă refer la determinarea genetică iudaism-creştinism.
Pe de altă parte, într-un alt sens, dar tot pe un plan subtil, sigur că în acel tip de asumare regăsesc stânga cu tot ce are nobil in ea.
Ar mai fi ceva: nu poţi asuma, subtil, vinovăţia pentru ceea ce nu ai făptuit- dar a fost comis în spaţiul propriei ascendenţe- fără a fi internaţionalist. Or, acesta este un dat (superb!) al stângii.