Banalitatea unui eroism al „oamenilor obișnuiți“

Un zid care limitează scena la un fel de proscenium, cu sertare ascunse din care răsar sau în care sînt depozitate dosare (dar și elemente de costum), scaune mascate și uși camuflate sau pereți separatori și care lasă să se contureze spații diferite prin foarte inteligentul ecleraj. Această structură a scenei îi obligă pe actori la un joc „pe lung“, aproape întotdeauna într-un singur plan și de multe ori fără a se adresa direct unul altuia – cu atît mai mult cu cît textul e construit și decupat în așa fel, încît este dominat de monologuri narative și adresări către public (a nu se confunda cu teatrul interactiv sau participativ). Sînt șase actori și opt „cazuri“, performerii alternează roluri, sînt, pe rînd, eroul, reprezentantul sistemului și parte a corului, într-un tip de joc scenic dedramatizat, oarecum antiiluzionist, oarecum brechtian. Impresionant cît de bine comunică actorii teatrului din Sibiu, cît de unitar stilistic e jocul lor (iar Dana Taloș, care nu joacă foarte des roluri cu vizibilitate, a fost o revelație, aproape). Extrem de direct ca formulă, spectacolul dă impresia unui teatru angajat în înțelesul și mijloacele lui originale. (Asta, ca să nu fac referire la jurnalele vii sau la tehnicile […]