Barcelona sub asediul fanilor lui Picasso şi Dalí

Norocul chior făcea să descind în Barcelona pentru cîteva zile, la scurt timp după deschiderea expoziţiei concepute ingenios ca într-o reţea de oglinzi paralele: Picasso-Dalí, Dalí- Picasso. Totul strîns, aşezat între conexiuni precise, un itinerar dus-întors marcat de popasuri bine calculate spre identificare şi reflecţie asupra interferenţelor din cariera ambilor creatori implicaţi deopotrivă, deşi cu opţiuni adesea diferite, în evacuarea din calea artei moderne europene a sechelelor eclectismului academic. Conştiinţa emancipării le insuflă o ambiţie similară, neostoită, chiar dacă distanţa naşterii, cam la intervalul schimbului de generaţii, converteşte reverenţele mai tînărului Dalí, cînd recepţionează, la vreo cafenea de pe bulevardul Rambla ori din Piaţa Cataluniei, exploziile notorietăţii „maestrului“, în rafale ale invidiei vrednice de forţa creativităţii, la nici unul dintre ei mai prejos, mai dispusă să cedeze întîietatea. Axiomei arogante cu care se împăuna Picasso – „Eu nu caut, eu găsesc!“ –, emulul său îndîrjit trebuia să-i replice cu inovaţii aducătoare de faimă, într-o stare de frenezie a fanteziei împinse pînă la excentricitate, chemată a legitima protecţia Papei suprarealismului, Breton cel fericit că-l putea integra pe Dalí trupelor sale de asalt.   Nici unul, de fapt, nu-şi lua puterea dintr-un sprijin exterior. Şi nici acum expoziţia paralelă nu intenţionează să […]