După ce a contribuit semnificativ la „aclimatizarea“ romanului polițist în medii sociale specific românești, George Arion își permite să se retragă într-o numai a sa „altă Americă“ (pentru a folosi termenul celui mai prolific plăsmuitor de Americi posibile, Norman Spinrad). Într‑un loc fără localizare precisă (fiindcă nu avem detalii geografice, urbanistice ori culturale ca să-l fixăm pe imensul teritoriu al Statelor Unite), dar bine conturat în geografia imaginară a autorului deja din volumul de povestiri Crimele din Barintown (1996).
Începătorul local într-ale genului polițist ar cădea, cel mai probabil, în artificialitate și schematism dacă ar avea reflexul să-și plaseze acțiunea peste Ocean. Dar un autor care a surprins tipologia (chiar fauna) socială a lumii în care trăim, cu limbajele, ritmurile și fantasmele ei, pînă acolo încît nu-i mai rămîne nimic de demonstrat, și-a cîștigat cu prisosință dreptul de a juca în liga transatlantică.
În opinia mea, George Arion simte nevoia unei asemenea „depeizări“, fiindcă extrăgîndu‑se din țesătura turpitudinilor și cupidităților mioritice, se poate dedica în totalitate, pe de o parte, jocului cu structurile narative, iar pe de altă parte, reflecției asupra speranțelor și spaimelor care ne exprimă, în general, ca ființe umane. „Globalitatea“ aseptică a cadrului (cadru care, pe lîngă reperele universale ale Orașului American, se dilată, uneori ironic, pînă la a cuprinde mișcări simultane cu acțiunea din centrele de decizie ale puterii planetare: Washington, Moscova, Beijing) oferă un fel de fundal neutru pe care romanul polițist ca artă își poate dovedi cel mai bine virtuțile.
Fanii literaturii lui George Arion, obișnuiți cu linia simplă, nervoasă și elegantă a anchetelor detectivilor lui singuratici, vor avea surpriza să descopere de data aceasta o intrigă complexă și multietajată, cu linii narative care se întretaie și se iluminează reciproc abia spre final.
Barintown pare să fie unul dintre acele spații stranii în care crimele în serie sau în masă se țin lanț – cumva în felul sătucului britanic Midsomer, care, dacă n-ar avea norocul să fie ficțional, ar fi fost de mult depopulat de omuciderile care survin acolo de nu mai puțin de nouăsprezece sezoane televizuale. Într-un stil copios, quentintarantinesc, romanul lui George Arion pornește în forță, angajînd aproape simultan o explozie pusă la cale de un prezumabil terorist și descoperirea de către un copil straniu, bîntuit de viziuni, a unui întreg cîmp semănat cu cadavre umane. Crime mai sînt și altele, ba chiar una se petrece exact atunci cînd cititorul, legănîndu-se deja pe consolatoarea pînza de păianjen a legii și ordinii asemenea elefanților din cîntecel, se pregătește să închidă cartea și să considere răul descris în ea bun exorcizat. Dar cele două forme inițiale de exces criminal au rolul de a pune în mișcare pluralitatea intrigilor și de a deschide simultan ferestre, asemănătoare cu acelea de pe ecranul computerului, către mediile reprezentate în roman. Lumea anchetatorilor, patronată magnanim de pitoresc-depresivul inspector african‑american James Warren (personaj atașant, care demonstrează fără tăgadă că arionismul nu este un arianism…) și de colaboratorul și confidentul său, medicul legist Sid Thatcher, deschide doar una dintre pistele narative. O alta, care duce greul simbolic al ansamblului, ne prezintă lumea din jurul „singurei biserici catolice din Barintown“. În acest mic univers, părintele Pascal descoperă și ia sub protecția sa un copil pe care îl consideră un orfan rătăcitor, o victimă neputincioasă a fatalității. Tînărul Emanuel, însă, va începe repede să schimbe raportul de forțe: deși umil și obedient, tînjind după cea mai mică dovadă de afecțiune, el dă semne tot mai clare că deține abilități suprasenzoriale și puteri premonitorii prin care declanșează, cum spuneam mai sus, principala intrigă criminală a cărții. La aceasta se adaugă și lumea ziaristei Jill Harris, de la Barintown News, o manipulatoare frigidă a emoțiilor celorlalți, indiferent de gen, aflată mereu în căutarea subiectului senzațional care îi va aduce Premiul Pulitzer. Sau lumea bizară a membrilor mișcării Ultimele zile, convinși, asemenea unor comunități gnostice de demult, că viața este un rău care ar trebui curmat prin abstinență. Spre deosebire de, să spunem, antica sectă a ofidienilor, aceștia nu au o motivație metafizică pentru a detesta procreația. Rațiunea lor, pe cît de absurdă, pe atît de inspiratoare de fanatism devoțional, este că decizia de autoanihilare va scuti omenirea de oroarea inevitabilă a Holocaustului total. Care, peste precis 300.000 de ani, va fi declanșat de un asteroid ce va lovi din plin Pămîntul.
Lista mediilor bizare nu se oprește aici, acțiunea ramificîndu-se și spre Renaissance Salon, o clinică de geriatrie condusă de medicii Albert Pincketts și Manfred Sutton, asemănători la statură și înfățișare, cam ca dublul „t“ din ambele lor nume de familie, personaje aparent caricatural-inofensive, dar care ascund secrete periculoase. O altă ramificație ne duce către vastele proprietăți ale unei bătrîne doamne singuratice, Abigail Stephenson, al cărei unic fiu a fost găsit mort, cu ani în urmă, pe o autostradă, în plin deșert, fără ca poliția să poată descoperi nici criminalul și nici modul în care a fost comisă crima. Bătrînă doamnă ce amintește în multe feluri de Magda Comnoiu, née Hasnaș, din Atac în bibliotecă (pregnant interpretată de Dina Cocea, în ecranizarea din 1992, a romanului din 1983, care a generat fenomenul George Arion).
Virtuozitatea compoziției este sesizabilă și în modul în care se multiplică nu doar planurile investigației, ci și investigatorii. Aceștia sînt „declanșați“ succesiv, de la cel en titre, depresivul și complicatul Warren (care, în felul cum își ascunde traumele și vulnerabilitățile sub ironia „cinică“, îl amintește insistent pe Andrei Mladin), la junele Fred Brown, aspirant la gloria detectivistică, la ziarista Jill Harris, și la cel mai improbabil și mai surprinzător dintre ei, din perspectiva profesiei, vîrstei și temperamentului: părintele Pascal.
Rapida-privire de mai sus este, cred, suficientă pentru a arăta nivelul de dificultate al testului de compoziție la care se supune George Arion. Să notăm însă că barocul intrigii nu epuizează relațiile acestui roman cu complexitatea. Însoțitorul lui Iisus propune, în același timp, străpungerea sau, în orice caz, „spiritualizarea“ granițelor între genuri. Există aici toate ingredientele literaturii de investigație, dar în același timp romanul împrumută, fie direct, fie prin parafrază ori printr‑o subtilă parodie, teme și elemente din așa-numitul „thriller ezoteric“, din literatura science-fiction sau, așa cum ne-a obișnuit George Arion de ceva vreme, din romanul parabolic. Dar, spre meritul indiscutabil al cărții, cititorul nu (re)simte această alambicare formală decît la analiza retrospectivă, și asta datorită științei cu care autorul nostru evită impresia de depozit de motive, folosindu-se cu abilitate de aceleași elemente pentru a puncta simultan pe mai multe terenuri de joc.
Desigur, ficțiunea de tip murder mystery este de mult supusă, în plan internațional, acestui gen de interferențe. Investigația polițistă este scurtcircuitată sau propulsată de intervenția profeției, de la Biblioteca morților, a lui Glenn Cooper, la Ultimul om bun al celor doi autori danezi asociați sub brandul A.J. Kazinski. Ca să nu mai vorbim de cele șapte sezoane ale faimosului serial Medium, bazate pe relatările presupus autobiografice ale lui Allison DuBois, o femeie din Pheonix, Arizona, care pretinde că a rezolvat cazuri de omucidere pe căi certificabil supranaturale. Asta fără să introducem în discuție experimentele numeroase de încrucișare între ficțiunea detectivistică și cea fantasy (de la Dosarele lui Dresden, „editate“ de Jim Butcher, la The Souhtern Vampire Mysteries în care Charlene Harris o pune în scenă pe Sookie Stackhouse, telepata chelneriță-detectiv cu vaste conexiuni în lumea vampirilor din Louisiana).
George Arion rezonează, deci, cu o tendință internațională a romanului polițist, însă în propriii lui termeni. Pe de o parte, luînd o distanță prudentă față de erupțiile profetismului popular (conspiraționismul de tip Dan Brown este ironizat aproape fățiș). Pe de altă parte, însă, adoptînd o atitudine nuanțată față de punctele de intersecție ale thrillerului cu ezoterismul. Romanul pune față în față un caz de psihoză apocaliptică în masă (pe care, cu îngrijorată luciditate, nu o reduce la simpla manipulare, ci o asociază cu derapajele periculoase ale subconștientului colectiv) – și psihoza individuală a unui preot speriat de întîlnirea cu forțe care-l depășesc și măcinat de teroarea metafizică (nu degeaba numele lui este Pascal…) de a nu putea spune în ce echipă, a Binelui sau a Răului, joacă aceste forțe. În cel de-al doilea caz, atitudinea autorului este mult mai nuanțată, supranaturalul nu este respins de principiu, posibilitatea lui este lăsată, cu subtilitate, să iradieze în jurul copilului ce poartă numele Emanuel, cu conotație biblică.
Ca în toate romanele lui George Arion, și aici simbolismul se centrează pe complexul Cărții și al Bibliotecii. La un prim nivel, regăsim jocul prin care i se propune de obicei cititorului o dedublare a experienței: a se lăsa captivat de desfășurarea acțiunii, rămînînd în acelaşi timp conștient de natura ficțională a demersului, și capabil, în consecință, să-i guste subtilitățile de construcție și efectele expresive. Detectivul Warren, de exemplu, se dovedește un cunoscător atît de inițiat al literaturii polițiste (se compară el însuși cu Lincoln Rhymes, al lui Jeffrey Deaver, cu Matt Scudder, al lui Lawrence Block, sau cu Jack Taylor, al lui Ken Bruen), încît pare gata în orice clipă să realizeze că este un personaj într-o ficțiune de gen. Fapt sugerat și prin relația bizară, „perversă”, pe care o întreține cu limbajul: pe lîngă alcool, James Warren își anesteziază sentimentul depresiv de singurătate și prin intoxicarea cu (n-o să credeți!) dicționarul de neologisme.
La un alt nivel, relația, centrală în ordinea simbolică a textului, dintre părintele Pascal și Emanuel are ca fundal biblioteca parohială și se leagă în special de un volum „eretic“, prezumat a traduce în franceză un manuscris din epoca Renașterii, care, la rîndul său, ar traduce mărturia unui „rob“ ce ar fi fost un necunoscut „însoțitor al lui Iisus“. Simbolismul Bibliotecii are același dublu sens pe care îl cunoaștem din proza lui George Arion. Pe de o parte, vocația sa securizantă trimite la frontiera dintre fapte și ficțiune, dintre lumea reală și multitudinea lumilor posibile. Numai avînd în minte această distincție – sîntem avertizați, cu o discretă insistență – ne putem plasa de partea bună a forței care este Imaginația. Pe de altă parte, însă, tot Biblioteca este spațiul în care se declanșează îndoiala cu privire la condiția noastră de existență și în care ficțiunea încearcă să hibrideze, dacă nu să înlocuiască, total, realitatea.
Maestru al misterelor, cum îl știm, George Arion se va abține, probabil, întotdeauna să explice originea numelui „Barintown“, întreținîndu-ne curiozitatea prin invitația implicită la presupuneri și ipoteze. Pînă acum, aș fi fost înclinat să cred că este vorba despre o anagramă a cuvîntului englezesc brain – „creier“, după cum toată lumea știe. Ceea ce ar presupune atît o aluzie la natura pur virtuală a acestei localități (care nu are alt suport decît circuitele neuronale ale autorului și ale cititorilor săi), cît și la mobilizarea facultăților intelective solicitată de dezlegarea enigmelor criminale sau metafizice. O altă interpretare, mai puțin probabilă, dar care nu-mi dă pace, pe care pur și simplu nu reușesc s-o alung, ar duce înspre cuvîntul rusesc barin, care derivă din „baron“, dar este folosit într-un mod foarte apropiat de umil‑colocvialul nostru „boierule!“. Chiar dacă asocierea cu termenul rusesc e îndepărtată, ea nu e neplauzibilă: Barintown este (și) un loc al ambițiilor și al puterii, al aparențelor strălucitoare sub care se ascund instincte primare ale achiziției și ale dominației. Numele, așadar, ne-ar avertiza asupra faptului că „barinii“ din lumea cea mare (să notăm că înșiși președinții Statelor Unite, Federației Ruse, Chinei trec, ocazional, prin cadru) sînt adeseori acționați de aceleași resorturi ca și „baronii“ noștri de Bihor, Vrancea ori Teleorman.
Finalul straniu, copleșitor, al romanului mă face, însă, să mă gîndesc și la altă semnificație. După ce conspirația criminală legată de posibilitatea impactului cu un asteroid a fost expusă și isteria iscată în jurul ei risipită, după ce, așadar, amenințarea a fost clasată ca fantasmagorie, ultima secvență a romanului aruncă totul în aer, prezentînd o coliziune stihială între corpuri cerești inimaginabil de mari și îndepărtate, în urma căreia „unul dintre bolovanii incandescenți rezultați […] fu propulsat cu o viteză amețitoare spre sistemul solar. Mătura din cale orice întîlnea. Ciocnindu-se cu alte corpuri cerești de mai mici dimensiuni, mai pierdea din greutate, din mărimea inițială. Dar tot avea să măsoare în diametru cîteva zeci de kilometri peste sute de mii de ani“.
„Barintown“, din această perspectivă, ar putea profeți un barren town, un oraș sterp, pustiit de lăcomia, dar mai ales de nebunia fanatică a locuitorilor săi, chiar înainte ca ipoteticul proiectil ucigaș să fi lovit planeta. O viziune al cărei scop nu este să ne arunce în cel mai negru pesimism, ci mai degrabă să ne amintească una dintre funcțiile esențiale ale literaturii: aceea de a revela fragilitatea esențială a vieții, pentru a ne face s-o prețuim în fiecare clipă. Exercitînd, așadar, această funcție, cel mai recent roman al lui George Arion dovedește încă o dată că literatura polițistă este, în mod esențial și înainte de orice altceva, literatură.
George ARION
Însoțitorul lui Iisus
Crime Scene Publishing, 2016, 248 p.