Timp de exact un an de zile – între 1 martie 1944, cînd Steaua fără nume se juca în premieră absolută pe scena Teatrului Alhambra, şi 2 martie 1945, cînd gazeta Cortina făcea lumină în privinţa adevăratului autor al piesei, printr-o mărturie semnată chiar de Mihail Sebastian –, o mare parte a publicului s-a prefăcut a da crezare menţiunii de pe afişul spectacolului, care preciza că actorii distribuiţi interpretau textul unui oarecare Victor Mincu. Răsărit ca prin minune, din pămînt, din iarbă verde, acest anonim tolera în jurul identităţii sale un abur enigmatic. Amîna să se arate, nu ieşea la declaraţii, angrenat într-un joc de-a v-aţi ascunselea, chiar cu participarea unor persoane iniţiate în culisele vieţii teatrale.
N. Carandino contribuia la deruta generală
Printre cei mai informaţi, N. Carandino alimenta dezinvolt piaţa supoziţiilor, riscînd deruta generală. Cronicar permanent al revistei Bis, încă înainte de a vedea spectacolul regizat de Soare Z. Soare, se lansa în consideraţii euforice. Tonul ultraelogios îi servea spre a camufla sămînţa îndoielilor: „Nu ştim cine este d. Victor Mincu pînă la ora la care scriem rîndurile de faţă. Ne dăm însă uşor seama că piesa nu poate fi o piesă de debut şi că ea aparţine în acelaşi timp unui scriitor de talent şi unui om de teatru încercat“ (Bis, 5 martie 1944).
Manevra perfidă continua în interiorul revistei, la rubrica notelor corozive, „Culise şi antracte“: „Incertitudinea cu privire la autorul piesei de la «Alhambra» a creat la premieră o stare de specială emoţie. Steaua fără nume a plăcut indiscutabil, dar curiozitatea publicului nu s-a mulţumit cu această estetică satisfacţie. […] La fiecare cădere de cortină, un grup mai turbulent de critici striga: Autorul! Autorul! Autorul! N-a ieşit d. Mihail Sadoveanu. Nici măcar Soare Z. Soare sau Nicuşor Vlădoianu. Cît despre d. Victor Mincu, nimeni nu avea pretenţia să-l vadă“. Perfidia extraordinară consta în a reproduce întregul pomelnic de candidaţi îndrituiţi, potrivit presei din ultimele luni, pentru a revendica rolul competitivului autor. Odată lista epuizată, ca într-o proză detectivistică, se scotea din pălărie un nume ce n-ar fi trecut prin mintea nimănui: „Interpreţii mulţumind la aplauze dădeau semne de nedumerire pentru ca pînă la urmă să arate cu indexul spre balcon, unde publicul a descoperit un domn timid, stîngaci, simpatic. Anume d. avocat Enescu, soţul actriţei Aglaia Metaxa de la Teatrul Naţional. Întrebarea este: el o fi autorul? Ori numai un trecător pseudonim“.
Mai departe, presupunerea că s-ar strecura în arena publicităţii alt pseudonim (paralel cu Victor Mincu, perpetuat în unele coloane ale jurnalelor) irită persoane cu stagii ceva mai vechi de presă. Un mărunt recidivist în polemica dîmboviţeană, Valeriu Mardare, aciuat la Universul, incită lumea pe tema eventualităţii pîngăririi orgoliului naţional, cînd e atît de elogiat un text a cărui originalitate nu este garantată de nimeni: „Nici traducere, nici localizare, nici substituire? Nu cumva se aduce o jignire literaturii noastre dramatice?“. Retorica întrebărilor, cîtuşi de puţin inocentă, reactiva întîmplări anterioare, din vremea introducerii legilor discriminatorii rasiale.
Cenzura textelor, intervenţia lui Radu Gyr
În Cortina din 11 ianuarie 1941, se comunica eliminarea din repertoriul teatral a piesei lui Tudor Muşatescu Domnişoara Butterfly, dovedită a fi o prelucrare după un autor ungur evreu. Din motive similare, se interzicea piesa Fritz şi Frantz de Arnold şi Bach. Cenzura textelor anticipa extinderea măsurilor represive asupra persoanelor de origine semită. Tot în Cortina (din 18 ianuarie 1941) era comunicată decizia draconică menită să fie o lecţie de ţinut minte: „Dl. Radu Gyr, director general al Teatrelor, Operelor şi Spectacolelor, a dat un sever avertisment public companiei Bulandra-Maximilian-Storin, de la Teatrul «Regina Maria», pentru faptul de a fi adus în reprezentaţie, în seara zilei de luni 13 ianuarie 1941, în spectacolul cu Papa se lustruieşte pe artista Flory Cărbuneanu, încălcînd prin aceasta toate deciziunile şi dispoziţiile privitoare la interdicţia artiştilor evrei pe scenele teatrale româneşti“. Individul Macarie desigur că „iubea România“ zi de zi, ceas de ceas, cît se poate imagina de intransigent, refuzînd ruşinea ca vreun evreu şiret să aibă acces la gloria teatrală, ajutat de noul ieşit la lumină Ştefan Enescu, pe post de autor al Stelei fără nume.
Adevăratul autor, Mihail Sebastian, ar fi fost ultimul care să-l bage în bucluc pe acela care primea să înfrunte consecinţele necruţătoarei acuzaţii în cazul că s-ar fi descoperit impostura, contravenţia, gravul păcat al substituirii identitare. Soţul actriţei de la Naţional, avocatul, primise să intre în grupul conspirativ la rugămintea actorului Mircea Şeptilici. Dar nu era un necunoscut nici pentru Sebastian. Originar şi el din Brăila, urmase cursurile aceluiaşi liceu „Bălcescu“, într-o serie cu doi-trei ani după autorul Oraşului cu salcîmi. Amîndoi avocaţi, se mai întîlniseră pe culoarele tribunalelor, cînd şi cînd. Primind să îmbrace haina de împrumut a celui ce scrisese Steaua fără nume, trebuia să ofere mai mult decît un nume salvator. I s-a impus să se înfăţişeze personal autorităţilor teatrale, sub ameninţarea că, în caz contrar, va fi suspendat spectacolul de la Alhambra. S-a supus instigării cutremurătoare însoţit de Soare Z. Soare. Iar ca bănuielile să se curme, prelua sugestia de a mima însăşi condiţia mînuitorului de condei. Pe 18 martie 1944, în timp ce iubitorii artei scenice asaltau seară de seară locurile sălii din spatele Poştei Centrale, săptămînalul de specialitate Bis îşi îmbia cititorii cu o semnătură inedită: „Gazeta Bis a cîştigat un nou colaborator în persoana d-lui Ştefan Enescu, numele adevărat al autorului piesei de mare succes de la «Alhambra», Steaua fără nume“. Sub anunţ, pe prima pagină, necrologul prilejuit de dispariţia unui celebru protagonist al dramaturgiei franceze şi universale: „Giraudoux sau neputinţa Morţii“. Peste două săptămîni, pe 2 aprilie, în acelaşi hebdomadar, altă contribuţie, datorată lui Ştefan Enescu: „Cu prilejul Regelui Lear“. Însemnări de factură eseistică pornind de la recenta punere în scenă cu o excelentă distribuţie a Naţionalului, avîndu-l în rolul titular pe maestrul Calboreanu.
O mînă de ajutor
Ambele comentarii – se remarcă imediat – abordau subiecte de prim ordin în preocupările analitic-aplicative ori teoretice ale lui Mihail Sebastian. Este, desigur, mai mult decît o coincidenţă de subiect. Cînd Enescu susţinea răspicat: „Giraudoux revine la un adevăr vechi, care poate fi rezumat în trei cuvinte: teatrul e poezie“, relua aproape cuvînt cu cuvînt principala teză a articolului scris de Sebastian în 1935: „Giraudoux aduce pe scenă un filon de poezie, de sensibilitate şi de visare […], redă teatrului puţin din mirajul pe care platitudinea realistă i l-a răpit“. În ceea ce îl priveşte pe Shakespeare, ce să mai vorbim? De prin toamna lui 1941, Jurnalul este plin de reflecţii consecutive lecturilor sistematice din Marele Brit. Sebastian lua în piept dificultăţile tălmăcirii sonetelor şi conspecta harnic comediile, dramele istorice, cu gîndul de a strînge material în vederea unei explorări monografice. Un Shakespeare raportat la vîrtejurile istoriei contemporane, ceea ce l-ar fi plasat pe exegetul de la Dunăre – ne place să visăm – în ascendenţa unui Jan Kott. Fără a prejudicia memoria lui Ştefan Enescu, pare în afară de orice discuţie că Sebastian, de nu va fi pus la contribuţie propriul condei, a stat în spatele binefăcătorului său, suflîndu-i la ureche sugestii esenţiale. Fireşte, Sebastian n-a putut şi n-a vrut să împrumute un stil mai elaborat, mai suplu amicului, văduvit evident de suflul experienţei în faţa colii de hîrtie virgine. Se spune că avocatul devenit articlier beneficia totuşi de un minim trecut publicistic. E posibil! Lipsesc însă dovezile.
O senzaţie de moment a produs primul număr al Vieţii româneşti pe anul 1945, care cuprindea o nuvelă ceva mai întinsă: Un cal sigur, avîndu-l ca autor pe Ştefan Enescu. Pe ultima sută de metri a existenţei sale, Sebastian a apucat s-o citească, consemnînd undeva satisfacţia deplină. Sînt în ţesătura epică respectivă cîteva detalii ce-i puteau deştepta ecouri biografice proprii: bunăoară acel bunic ceasornicar (părintele mamei, născută Weintraub, la Buzău), precum şi referinţele la doi unchi ai eroului Ghidu Faibiş, reîntîlniţi aproape identici pe traiectoria vieţii brăileanului. Este, într-adevăr, reuşită restituirea mentalităţii mediului evreiesc, pe care încercase s-o prindă însuşi autorul romanului De două mii de ani, mai ales prin intermediul acelui bătrîn dedicat comerţului de carte veche, întîlnit în tren. Exigent la culme, credea că singurul evocator autentic al lumii modeste evreieşti izbutea să fie Ion Călugăru.
Tocmai puţinătatea încercărilor scriitoriceşti rămase de la Ştefan Enescu n-ar îndreptăţi plasarea lui dincolo de un diletantism onorabil. Strategic, Sebastian i-a dat o mînă de ajutor, mai mult de ochii lumii, cu scopul de a face plauzibil, cît mai credibil, autorlîcul lui meteoric, de conjunctură. Un foarte bine intenţionat „autor prin efracţie“, moralmente lăudabil. Cine ştie? Poate că într-o zi se va descoperi că a lăsat în urmă cristalizări literare de natură să schimbe radical perspectiva rosturilor trecerii sale prin păcătoasa noastră lume. E trist să constaţi că imediat după „tărăboiul“ care-l angaja pe Ştefan Enescu în evenimentele din 1944 petrecute la Alhambra, nimeni nu-l mai pomeneşte. Nu se ştie dacă va fi fost zărit măcar, cîteva luni mai tîrziu, printre sutele, miile de înghesuiţi pe aleile cimitirului Filantropia, la ceremonia înhumării lui Sebastian.