Într-o dimineaţă ceţoasă din toamna lui 1982, coboram întîia oară din tren la Geneva – sosit cu o bursă de documentare subvenţionată de Pro-Helvetia pentru a strînge material la faţa locului (interviuri, sinteze de actualitate), în vederea unui viitor număr din Secolul 20 dedicat integral culturii elveţiene. Totul părea neschimbat, aidoma descrierii lui Mihail Sebastian în vizită aici, cu mai mult de cincizeci de ani în urmă. Aceeaşi senzaţie de uniformitate şi stagnare în tipare solemne, respectate riguros, dar fără amprentă sufletească. Contrar aşteptărilor, te izbea atmosfera peroanelor de gară, oarecum provincială, unde forfota umană se stinge îndată după plecarea garniturilor internaţionale. La ieşire, în piaţa cu hoteluri de jur‑împrejur, identificam fără dificultate firma celui unde se cazase cîndva scriitorul nostru. Construcţie masivă, rămasă plantată între clădiri proiectate solid, cu rîvna burgheză a investiţiilor făcute să dea randament la întrecere cu fuga anilor.
Astăzi, faţadele edificiilor hoteliere nu diferă mult de imaginea popularizată prin cărţi poştale de epocă. Doar în interiorul clădirilor sînt de bănuit restaurări spectaculoase. Au obţinut calificări de la trei la cinci stele, întrucît confortul sincronizat cu tehnologiile moderne mai speculează oferte de altădată numai pentru efectul lor decorativ-retro. Curăţenie impecabilă, cu toată foiala omenirii pe străzi, explicabilă prin invazia de turişti repede aduşi la un numitor comun cu firea localnicilor iubitori de ordine. Gara în sine e de nerecunoscut, cu scări rulante la îndemîna fluxului de călători, cu proliferarea mijloacelor informative vizuale ori auditive, cu vitrinele imense ale feluritelor magazine, din belşug asortate conform practicilor specifice societăţii de consum. Dincolo de incinta gării defilează tramvaie, ca nişte dragoni coloraţi mirific, unduindu-se la curbe fără urmă de zgomot. Pe căile de rulare distinct marcate îşi văd de rostul lor autobuzele neobişnuit de lungi, avînd trei componente flexibil articulate. La anumite ore se va fi producînd o oarecare aglomeraţie. Totuşi, nimeni nu se precipită, nimeni nu dă din coate să ocupe un loc privilegiat. Senzaţia e de politeţe protejată unanim. Din respect pentru timpul de aşteptare al cetăţeanului în staţii, în zonele constant asaltate de lume, artere importante (ca în preajma gării, pe direcţia Oficiului central de turism) au regim strict pietonal. De o parte şi de alta, multe buticuri elegante, obsedate a nu întîrzia să se pună la punct în sincronizarea galantarelor cu evoluţia la zi a modei feminine şi masculine, după criterii pariziene. Dacă, în graba sosirii, ai omis să te aprovizionezi din gară cu ziarele zilei, dai la un colţ de stradă apropiată peste micul magazin de presă şi suveniruri, sucursală dintr-o faimoasă reţea comercială a firmei Naville, prosperă cîndva, acum pe cale de retragere din competiţie. Contemplăm vitrina invadată de fleacuri simpatice, cu gîndul că un Naville ajunsese să-şi caute norocul la noi, punînd pe roate o fabrică de coniac la Tecuci.
Sub destule aspecte, duelul dintre tradiţie şi modernitate întreţine constant pulsul cotidian al oraşului. Nu construcţiile ambiţioase, cu patină a trecutului, prelungesc prestigiul istoric, nici monumentele comemorative de tipul celui amintind de Reforma lui Calvin. Mai curînd muzeele, avuţiile lor prestigioase, în ambianţa cărora sînt organizate frecvente acţiuni educative. Nici un ghid turistic nu omite a sublinia că Elveţia este ţara cu cele mai multe muzee pe cap de locuitor. La Basel, la Zürich, unde funcţionează admirabile muzee de artă, se pot întîlni oricînd grupuri de şcolari, adeseori de vîrste foarte fragede, adunaţi roată în jurul unui custode al instituţiei respective, captivaţi de explicaţiile despre cutare pictor ori tablou celebru. E chiar o practică internaţionalizată, a tinerilor părinţi care fac turul muzeelor din metropole, purtînd-şi plodul în rucsac.
În Ţara Cantoanelor, i se poate întîmpla oricărui turist să se confrunte cu dificultăţi de alegere între oferta muzeelor de stat şi selectele colecţii private. Odată instalat la Geneva, auzi din toate părţile un cuvînt cu rezonanţe ce se ţi imprimă imediat în memorie: „Bodmeriana“. A intrat în circulaţie publică destul de recent; la 6 octombrie 1951 era inaugurată, la Cologny, sub patronajul Fundaţiei „Martin Bodmer“, o singulară bibliotecă-muzeu – instalată într-un edificiu proiectat de reputatul arhitect elveţian Mario Botta ca să adăpostească un fond de carte de peste 150.000 de exemplare, rarităţi greu de imaginat laolaltă, achiziţionate din lumea întreagă. Un autobuz din reţeaua transportului orăşenesc al Genevei, după ce face trei-patru curbe în urcuş domol, opreşte în vecinătatea muzeului, pe creasta colinei, de unde priveliştea se deschide peste lac pînă departe spre Ouchi, portul de sub Lausanne. La lăsarea întunericului, perspectiva devine treptat feerică, pe măsură ce se aprind salbele de lampioane de pe ţărmul celălalt şi fascicolele farurilor de la maşini săgetează bezna.
Este un muzeu amenajat la subsol, unde nu pătrunde nici o rază de soare, care ar putea să afecteze, cu vremea, integritatea exponatelor. Vitrinele au instalaţii de lumină reglate să se aprindă la apropierea cuiva interesat să examineze detaliile relevante. Ansamblul rămîne protejat printr-o lumină tandră, albăstruie. Reacţia primă e de uluire. Cronologic, se înşiruie manuscrise antice greceşti, mostre de papirusuri egiptene, înscrisuri orientale cu pagina încărcată de miniaturi, în culori conservate impecabil. Vin la rînd incunabule, un exemplar al Bibliei editate de Gutenberg, operele filozofilor elini, marii clasici, începînd cu Homer (manuscris italienesc din secolul al XIII‑lea), apoi un Shakespeare într-o ediţie de la 1623, iar mai aproape de noi Proust, şpalturi cu corecturi autografe din romanul În căutarea timpului pierdut. Sînt foarte bine reprezentaţi aici protagoniştii francezi ai inovării instrumentarului poetic, precum pionierii insurgenţei: Jarry cu al său Ubu Roi (în ediţia de la 1888, în format îngust şi prelungit pe înalt, asemenea Biletelor de papagal, încît te întrebi dacă Arghezi n-o fi văzut-o în Elveţia, însuşindu-şi modelul), apoi Apollinaire, Max Jacob, nume intrate în conştiinţa publică drept jaloane în operaţia de omologare a suprarealismului (Breton, Éluard, Aragon, Benjamin Péret). Majoritatea volumelor au dedicaţii către Martin Bodmer, iar alături – instantanee fotografice de la dialoguri purtate între scriitori (sau pictori, harnici ilustratori de carte: Braque, Léger, Miro ş.a.) şi expertul bibliofil elveţian. Ici-colo sînt plasate scrisori care continuă dialogul şi permit a se bănui afinităţi intelectuale de netăgăduit între protagoniştii schimburilor de mesaje.
Pe trunchiul expoziţiei permanente, se organizează expoziţii temporare la fel de exigent gîndite. Afişele celor desfăşurate pînă în prezent atrag atenţia încă de la coborîrea scării de acces. Peretele din dreapta este decorat de şapte, opt, dacă nu chiar zece placate, unul mai expresiv decît altul, care depun mărturie despre investiţia de inventivitate şi profesionalism în alegerea temelor şi în susţinerea lor prin argumente originale, incitante. Primează abordările monografice dedicate unor personalităţi cu relief european: Jung, Sade, Soljeniţîn. Vizitam „Bodmeriana“ cînd împărţea spaţiile sale ospitaliere cu un parcurs documentar pe tema Goethe et la France. Catalogul aferent, în format de album tip Skira, copios ilustrat, se apropie de 300 de pagini. În cuprinsul său – raportat strîns la segmentele expoziţionale – se regăsesc contribuţii ce se remarcă prin precizia erudiţiei germane, aliate cu supleţea sensibilităţii franţuzeşti. Parcursul debutează cu anii tinereţii lui Goethe, student la Strasbourg, captivat de armonia limbii franceze. Se succed exegeze aplicate relaţiilor lui cu Rousseau, cu Voltaire, faţă de evenimentele istorice (Revoluţia Franceză, Napoleon), intersectări cu muzica şi pictura franceză, demersuri teoretice goetheene legate de definirea literaturii universale (Weltliteratur) ca disciplină sau, în ordine ştiinţifică, de teoria culorilor. Coeziunea întregului ansamblu este asigurată de coordonarea lui Jacques Berchtold, semnatar al cîtorva dintre studiile eminente din Catalog, precum şi autor al unei puzderii de note explicative, mai ales în marginea ilustraţiilor semănate de-a lungul paginilor. Această anvergură de studiu demonstrează că „Bodmeriana“ îndeplineşte baremul unui prolific laborator cu generos orizont umanistic. Drept încheiere, apare ispita de a parafraza ştiutul vers arghezian: „Cărţi frumoase, cinste cui vă perpetuează din veac în veac!“.