„Sub numele de misticism, nu desemnez sistemele de gîndire cărora li se dă acest nume vag: mă gîndesc la experiența mistică, la stările mistice încercate în singurătate. În aceste stări, putem cunoaște un adevăr diferit de adevărurile care sînt legate de perceperea obiectelor (apoi a subiectului, legate în fine de consecințele intelectuale ale perceperii).“
Georges Bataille, Literatura și răul
Cu atît mai sclipitoare pare acum mișcarea editorială a lui Bolaño de a lăsa moștenire cele două mari romane ale sale, cu cît imaginea lui pare a se identifica perfect cu ele.Atît cititorii profesioniști, cît și publicul larg par a se fi blocat în universul Detectivilor sălbatici și al celui din 2666, uitînd că există o subterană alcătuită din microromane, nuvele și poeme ce străbat respectivele lumi și care de multe ori oferă, dacă nu o explicație, un soi de profunzime reliefurilor post-apocaliptice din cele două romane mamut. Scris în 1989, la cîțiva ani după ce Roberto Bolaño se stabilise în orășelul-stațiune catalan Blanes, unde presta diverse meserii care mai de care mai nobile (spălător de vase, gunoier etc.), Al Treilea Reich (Editura Univers, 2017, traducere de Lavinia Similaru) a fost descoperit în mod fericit (?) pe fundul unui sertar și constituie una dintre primele încercări în proză ale autorului chilian. Sînt prezente în el stranietatea ce va constitui marca înregistrată a scriitorului, dar și cultivarea acelor clipe de fervoare mistică închinate Răului care vor deveni punctele de fugă atît în Detectivii sălbatici, cît și în 2666.
Stranietatea îi poate fi pusă în cîrcă naratorului, tînărul german Udo Berger, pasionat de un joc de strategie militară ce repune în scenă marile lupte ale celui de-Al Doilea Război Mondial și care-și petrece vara alături de superba sa iubită, Ingeborg (Inge), într-o stațiune estivală din zona Costa Brava. Udo are personalitatea unui artist obsedat de munca sa, e irascibil, obsedat, atent la detalii pînă la manie și tocmai a trecut în liga profesioniștilor, devenind rapid campion național al jocului, drept care a hotărît să treacă granițele și să joace prin corespondență cu personaje legendare din SUA, de exemplu. Premisele care construiesc sentimentul stranietății sînt destul de străvezii: naratorul acesta care ține jurnal e tînăr, are o iubită frumoasă, își petrece vacanța în străinătate, la mare, dar greutatea zilelor sale e dată de orele pe care le închină jocului său, în timp ce iubita și prietenii fac plajă. Stranietatea nu vine însă de aici, ci din faptul că Udo este, în contrast cu oamenii „normali“ care-l înconjoară și cu pasiunea pentru Al Treilea Reich, un individ profund moral. Dacă primele zeci de pagini ar putea arunca asupra lui umbra vreunei pasiuni neo-naziste, aceasta se va spulbera. Obsesia lui pentru Al Treilea Reich este una pur teoretică, ea se rezumă la rezolvarea situațiilor acolo unde armata lui Hitler a clacat. Dacă ar putea fi la mijloc vreun cult al personalității, el este închinat mai curînd generalilor din armata nazistă, militarilor, nu ideologilor sau Răului absolut, Hitler însuși. Chiar această moralitate, pare a sugera Bolaño, este o gaură în pămînt, prin care cititorul se poate scufunda în Iad.
Bolaño gradează alunecarea în domeniul Răului de la primele pagini, unde naratorul notează cu autosufieciență că acestea ar putea fi cele mai bune zile din viața lui, și pînă în finalul care-l lasă gol, pustiit, lipsit de unica pasiune. Ce face aici Bolaño, la fel de reușit ca în romanele „mari“, este să sugereze prezența unui Rău nevăzut, care se petrece undeva, dincolo de noi, iar măiestria acestei proze stă în chiar surprinderea și detalierea acelor stări mistice care fac străvezie perdeaua aceasta a normalității. „Dincolo de perceperea obiectelor“ te duce o stare febrilă pe care personajele lui Bolaño o capătă după nopți nedormite, pline de băutură, în compania unor personaje jalnice și periculoase, cînd narațiunea devine una necreditabilă și deschide în fața cititorului o multitudine de cărări ce coboară în subsoluri încinse, pîrjolite. De altfel, coborîrea începe imediat ce cuplul teutonic se stabilește în hotelul unde micuțul Udo obișnuia să-și petreacă vacanțele alături de părinții săi și unde o regăsește pe Frau Else, femeia de care fusese îndrăgostit odinioară, în adolescență, acum directoarea hotelului, căsătorită cu un individ misterios, un bolnav care nu-și părăsește niciodată camera. Dacă e să păcătuiască prin ceva acest roman nepublicat, ar fi tocmai excesul de personaje misterioase, de recipiente ale Răului. Acel Bolaño care va deveni un maestru al plămădirii de personaje al căror trecut ascunde presupuse atrocități sau pur și simplu participarea la evenimente tragice se anunță aici prin apariția a doi delincvenți spanioli rupți parcă din basmul lui Collodi, Lupul și Mielul, a misteriosului El Quemado, Arsul, a soțului bolnav al lui Frau Else, care-l dirijează pe El Quemado în jocul lui cu Udo, transformat din simplu divertisment într-o confruntare pe viață și pe moarte. Fiecare ascunde ceva și pare că doar Udo, naratorul al cărui punct de vedere îl împărtășim, este unicul personaj onest. Numai că și această onestitate pare de la un punct încolo doar suprafața unei ape adînci și periculoase.
Personalitatea naratorului Udo e una aparent ștearsă, netulburată, capabilă de fantezie doar în liniștea jocului, restul vieții fiind doar o căutare a normalității, a unei liniarități plictisitoare. De aici și primul contrast, cel cu splendida Inge, care pare a-și accepta viața alături de el, dar care ascunde un sentiment pregnant de jenă în prezența lui, în special atunci cînd își exhibă pasiunea pentru jocul de război. Un alt personaj contrapunctic este zbuciumatul surfer Charly, un alt vilegiaturist neamț, bețiv și violent, care-și va afla sfîrșitul în mare, neștiindu-se dacă avem de-a face cu un suicid sau cu o moarte accidentală. La fel cum nu vom afla ce s-a întîmplat într-o noapte de coșmar, la care Udo nu a participat și în urma căreia revine obsesiv cuvîntul „viol“.
Udo se simte iremediabil atras de monstruosul El Quemado (Arsul), îngrijitorul unui lot de hidrobiciclete pe care seara le stivuiește, astfel încît să-și construiască din ele un templu în care-și duce zilele. Iarăși, în cazul său, trecutul e purtător de semnificație, pentru că sînt lansate aluzii legate de modul în care ar fi fost ars – probabil de către niște germani.
Ce interesează însă, în acest roman nepublicat, este efortul declarat de a cultiva aluzia, de a construi o rețea de cuvinte nespuse. Dacă inițial jurnalul lui Udo este plat și incolor, el va deveni din ce în ce mai arborescent spre final, trecere similididactică dinspre aticism spre asianism, dinspre rațiune înspre nebunia totală. E un caiet de exerciții în care autorul încearcă să construiască ambiguitatea în toată complexitatea ei. Într-adevăr, romanul ar fi citit cu totul altfel dacă pe copertă ar fi trecut un alt autor. Așa, devine un document, un stadiu în evoluția unui mare scriitor. Fiecare personaj de aici poate fi privit ca un creuzet deocamdată gol, în care se vor năpusti viitoarele personaje din opera lui Bolaño. Atît romanul în sine, cît și paleta sa de personaje sînt potențialități, nu eboșe, ci mai curînd creuzete care-și așteaptă fluidul. Citit așa, e un coșmar genial. Tot așa, nu-ți poate scăpa următoarea notație metaliterară a lui Udo: „cotidiana practică, obligatorie sau aproape obligatorie, de a consemna într-un jurnal ideile și evenimentele din fiecare zi este utilă pentru ca un virtual autodidact ca mine să învețe să reflecteze, să-și exerseze memoria focalizînd imaginile cu grijă, și nu cu nepăsare, atent mai ales la anumite aspecte ale sensibilității sale, pe care, deși le crede pe deplin dezvoltate, în realitate sînt doar semințe ce pot să germineze sau nu într-un caracter. Scopul inițial al jurnalului, totuși, are consecințe mult mai practice: să-mi exersez proza pentru ca de acum înainte întorsăturile imperfecte și o sintaxă defectuoasă să nu știrbească informațiile interesante pe care le pot oferi articolele mele, publicate într-un număr din ce în ce mai mare de reviste de specialitate și care în ultima vreme au constituit obiectul unor critici felurite…“ Notațiile frenetice ale lui Udo, din perioada de final, din plină nebunie, contopesc descrierea viselor cu imagini decupate dintr-o realitate incertă, sexualitatea lui devine din ce în ce mai necontrolată și mai pregnantă, naratorul se transformă într-o ființă hăituită, victimă a propriului joc și a personajelor de care singur s-a înconjurat, părăsit de toți și vînat de toți, în același timp.
Stilistic și „moral“, Al Treilea Reich este înrudit cu 2666, așa cum Literatura nazistă în America pare un fragment desprins din Detectivii sălbatici.