La Craiova, într-o librărie, am găsit demult culegerea de Aforisme ale lui Brâncuşi, a căror autenticitate unii o contestă. Nu pot replica decît făcînd elogiul gîndirii orale proprii acestui om hrănit cu gîndirea unei naţiuni, cea română, sau cu spiritul unei culturi, aceea indiană. Privindu-i paginile neîndemînatic scrise, afectate de numeroase greşeli – de limbă, de ortografie –, înţeleg de ce „vorba“ la Brâncuşi era esenţială. „Vorba“ spusă în prezenţa unui partener – partener necesar artistului, dar partener în care spusele lui Brâncuşi se gravau ca însemne de bronz –, tot aşa cum eu însumi îmi amintesc spusele lui Grotowski murmurate noaptea tîrziu. Pentru aceste mărturii, dogmaticele „note“ erudite cu referinţe de loc şi date nu pot fi utilizate; dar de ce să ne îndoim de fidelitatea partenerilor? Eu sînt garanţia a ceea ce citez, aşa cum erau odinioară prietenii lui Brâncuşi. Noi n-am fi putut falisfica asemenea gînduri esenţiale, care ne depăşesc! Le înregistram doar şi le transmitem.
Volumul cu aforismele „schivnicului din Montparnasse“ mi-a devenit carte de căpătîi şi nu doar că le ştiu aproape pe dinafară, ci mă slujesc de ele ca de un ghid de viaţă. Le port cu mine şi deseori le rostesc ca pe nişte rugăciuni laice. Ele provin din acea Oltenie pe care, citind mărturiile lui Ştefan Iordache, am asimilat-o într-o zi teritoriului magic, care l-a nutrit pe Gabriel Garcia Marquez. Există o Oltenie desconsiderată, redusă la clişee şi stereotipuri, dar exista şi cealaltă Oltenie, necunoscută, aceea despre care vorbeşte Iordache sau Purcărete, în Palilula. Acestei Oltenii îi aparţine Brâncuşi!
* * *
Cînd am văzut Conferinţa păsărilor, poemul suffi al lui Farid Uddin Attar, care i-a inspirat lui Peter Brook un extraordinar spectacol, l-am asociat Măiastrei şi mi-am încheiat eseul punînd faţă în faţă minunea scenei cu aceea a sculpturii. Dialog de păsări mitice! Brook mi-a mulţumit, dar a considerat că un asemenea elogiu era excesiv. Recunoaştere implicită a admiraţiei pentru Brâncuşi.
* * *
Purtăm în noi întrebări fără răspuns – o enigmă personală care ne însoţeşte, neliniştindu-ne. În ciuda eşecului, ea persistă. O prezervăm ca pe o confruntare cu necunoscutul ce nu se lasă descifrat. Pata obscură ce refuză să se dizolve în faţa luminii, să-şi dezlege secretul şi, astfel, să-şi anuleze puterea. De ani de zile încerc să-mi explic tăcerea trioului format din Eugen Ionescu, Emil Cioran şi Mircea Eliade, care, trăind la Paris, nu l-au frecventat (nici comentat) pe Brâncuşi. De ce? Diferenţă generaţională? Refuzul unui dialog din partea artistului mai vîrstnic? Reticenţă din partea acestor intelectuali care cultivau raporturi polemice cu România? De unde vine mutismul lor? Mereu mă întreb. Şi nu înţeleg. Care e răspunsul?
* * *
Spre deosebire de precursorii noştri, noi n-am încetat să vorbim despre el. Mai întîi, cu Ivan Helmer, sub efectul tulburător al primei expoziţii Brâncuşi, la Muzeul de Artă, unde operele îngrămădite într-o sală strîmtă ne apăreau ca nişte meteoriţi brutal căzuţi printre noi, enigme şi parabole reunite. Densitatea le intensifica efectul. Radu Penciulescu, marele regizor, va evoca des vizita la retrospectiva pariziană de la Beaubourg ca pe un eveniment unic: „Mă plimbam printre păsările lui şi resimţeam un extraordinar sentiment de libertate, de apel spre un orizont indispensabil“. O invitaţie la zbor, altundeva, spre alte lumi şi planete! Refren adesea reluat în discuţiile noastre. Ecou ce persistă – test de adeziune reciprocă!
Cîndva, la Nisa, unde evadasem de la Festivalul din Avignon, Andrei Şerban mi-a arătat o poză cu un bărbat falnic ca un stejar: „Cine e?“, m-a întrebat el. Imposibil să-i răspund. „Brâncuşi“, mi-a dezvăluit Andrei. E prima amintire vizuală a unui alt Brâncuşi, altul decît acela bătrîn, fotografiat în atelier. L‑am descoperit atunci pe acel Brâncuşi, ţăran neconsolat cu condiţia lui de artist naţional şi care, timp de doi ani, oprindu-se ici şi colo, a parcurs pe jos drumul spre Franţa! Un erou de basm… Cine se poate compara cu el?
Apoi, din discuţia de atunci, s-a născut un proiect de atelier în jurul lui Brâncuşi, pentru care eu trebuia să scriu textul, urmînd ca Andrei să se ocupe de punerea în scenă. Schiţa propusă nu m-a mulţumit, şi Andrei, politicos, a renunţat la idee. Şi azi mă bucur că această neîmplinire n-a devenit publică. „Sîntem ceea ce n-am făcut“, spune Cioran, ca şi mulţi alţi artişti, de la Nietzsche la Ibsen. De aceea, eşecul Brâncuşi e şi el o bornă autobiografică. Evitarea unei erori! Dar nu frustrarea, ci satisfacţia de a nu fi pîngărit ceea ce am iubit.
* * *
În ciuda nebunei sarabande „brâncuşiene“ puse în scenă de Ceauşescu la Bucureşti – unde, spunea Dan Nuţu, nu mai exista nimic care să nu poarte incrustaţia unui romb din Coloană –, l-am păstrat pe Brâncuşi ca pe un reper identitar nepervertit de excesele propagandistice.
E, am admis pentru mine însumi, o anumită complezenţă în cinismul cu care românii se recunosc cu prioritate, graţie unei insistenţe „perverse“ a intelectualilor, scriitori mai ales, în spiritul lui Caragiale. El a concentrat esenţa naţiunii, i-a inventariat comportamentele şi i-a desemnat viciile – iată „oglinda naţiei“, convingere unanim acceptată. Nu justeţea diagnosticului o putem contesta, ci abuziva lui generalizare. Nu ne putem identifica şi cu o altă operă? Nu putem avansa şi o altă ipoteză? În numele acestei intuiţii-manifest, din dorinţa de a relativiza referinţa unică, referinţa la Caragiale, pentru a-i opune o alta, dublul ei simbolic, referinţa la Brâncuşi. De ce să nu ne recunoaştem şi în el? De ce să-l considerăm doar ca pe un mare artist, şi nu ca pe un „model secund“, opus celuilalt – „modelul Caragiale“, care a fost unanim asimilat ca esenţă a spiritului naţional, ca expresie în care acesta se recunoaşte şi pe care şi-o asumă! Cu ironie, cu crispare, dar fără ezitare. Mă întreb dacă nu cumva avem de-a face cu efectul unei complezenţe, al unui acord comod cu derizoriul caragialesc ridicat la rangul de identitate naţională. Îl admit, dar de cîte ori n-am încercat, polemic, să mă dezic de el! De aceea l-am cooptat pe Brâncuşi ca pe un aliat care m-a încurajat. De ce, totuşi, fără a-i contesta valoarea, nici azi nimeni nu‑i acordă un statut similar celui pe care îl are Caragiale? Pentru că unul resuscită o cultură tradiţională convertită în operă spirituală, iar celălalt asumă erorile culturii urbane şi sezisează „neiubirea“ de sine cultivată cu predilecţie de acest popor autoironic care sîntem? Oare nu descoperim în Cehia o similară ambivalenţă, Hašek şi Svejk, de o parte, Kafka şi Procesul, de cealaltă?
Cioran îi califică astfel pe români: „Nu există popor care îşi recunoaşte mai autentic slăbiciunile şi care resimte o plăcere deosebită în a le admite cu orice ocazie. Românul îşi bate joc de condiţia sa şi se pierde într-o autoderiziune facilă şi sterilă“. Nu putem formula o concluzie mai justă decît aceasta, de insipraţie pur caragialescă, dar ceea ce la unul produce o distanţă ironică, la celălalt suscită o exasperare nevrotică. Fapt semnificativ, Cioran nu se va referi nicicînd la Caragiale cum o va face Ionesco, urmaşul său metafizic. Cioran combate simptomul caragialesc fără a-l ataca pe autorul care l-a detectat, căci el consideră că nu-i putem reproşa medicului care a formulat diagnosticul cauza bolii.
Cioran se va angaja în a acuza condiţia de român, căci el nu o admite, ci o deploră ca execrabilă. Aici intervine o observaţie decisivă: dacă Cioran recurge la atacuri acerbe, o face în numele unei speranţe de schimbare. Enumeră greşelile istorice, viciile spirituale, absenţa revoltei, dar nu se resemnează să le constate. Caragiale îi acceptă pe români aşa cum sînt, Cioran se revoltă şi reclamă o conduită diferită, contrarie chiar. Cioran se constituie în adversar feroce al unei naţiuni în ale cărei erori nu se complace şi le proiectează ameliorarea prin… agresiune. Polemica, oricît de violent se afirmă, nu-i la Cioran decît expresia unei iubiri contrariate. El este un anti-Cargiale, el nu scrie adoptînd atitudinea unui entomologist lucid, cu ochiul lipit de microscopul plasat în cafenele sau mahalale, ci poziţia unui arhanghel dornic să declanşeze un patetic proces al naţiunii. Caragiale constată, Cioran deploră.
Brâncuşi intervine ca un al treilea termen, nicidecum însă ca o sinteză. El afirmă un acord nu cu România urbană, ci cu România arhaică, aceea a originilor, necompromisă de contactul precipitat cu Occidentul, ci depozitară a unei memorii abuziv devalorizate. Dacă la Caragiale prioritară e referinţa la România urbană, iar la Cioran sînt acuzate cu intransigenţă plăgile naţionale, la Brâncuşi se afirmă acordul cu România arhaică. De ce-l iubim şi de ce nu ne recunoaştem în el? Ce anume a revelat şi ce a salvat el din noi ? Şi, totodată, ce riscuri ar implica faptul de a-l considera „icoană naţională“? După ce l-a refuzat ca expresie a unei arte occidentale „degenerate“, comunismul l-a recuperat pentru a-l compromite, exploatîndu-l în mod deşănţat. Ne putem chiar întreba dacă Brâncuşi nu a permis, în mod indirect, invenţia „protocronismului“, această formă absurdă de naţionalism cultural? Ne putem întreba, de asemenea, ce raport are Brâncuşi cu „păşunismul“ lui Grigorescu, care, şi el, a încarnat o variantă anticaragialescă a „românităţii“ – varianta sentimentală în raport cu esenţialitatea proprie sculptorului. Dincolo de omagii, Brâncuşi se profilează ca un geniu, cert recunoscut, cu care însă, în mod paradoxal, identificarea naţională nu se produce, cu toate că el s-a hrănit tocmai din această identitate. Iată paradoxul.
Caragiale a pledat pentru recunoaştere, Cioran a apelat la insurecţie, iar Brâncuşi, la regăsire; dar el a făcut-o departe, la Paris, unde ţăranul exilat care era şi-a explorat capitalul cultural naţional. I-a fost necesară o anumită distanţă pentru ca memoria să-i fie reactivată şi să poată întreţine cu tradiţia naţională o relaţie pacificată. În străinătate, Brâncuşi îşi descoperă identitatea românească, şi-o reconstituie ca pe o consolare, în timp ce Cioran o denunţă ca un inchizitor intransigent. Poate de aceea nu s‑au întîlnit! Oare din această cauză s-au ignorat reciproc?
„Ce înseamnă Brâncuşi?“. Este el versiunea exemplară a „geniului naţional“, care, tocmai prin perfecţiunea atinsă, se înstrăinează de noi? Este el prototipul unui raport cu natura şi cultura, azi dispărut, şi de aceea inoperant? Este el expresia unei sinteze culturale construite pe soclul trecutului agrar al României? Am putea să-l consideram pe Brâncuşi un artist care nu s-a resemnat cu condiţia naţională, dar nici nu i-a intentat un proces. El are o înţelepciune care îl desparte de luciditatea lui Caragiale sau de agresivitatea lui Cioran. Manifestă acel calm al artistului ce se recunoaşte în originea nici admisă, nici exclusă, calm refractar la ironia cinică sau la rebeliunea eroică.
Caragiale, Cioran, Brâncuşi – fiecare e indispensabil, pentru că este diferit de ceilalţi. Ne hrănim din energia contrariilor!
* * *
O altă enigmă. Relaţia de prietenie intimă şi frecventarea pe termen lung a doi artişti pe care totul îi separă: Brâncuşi şi Marcel Duchamp. Unul, afiliat originilor arhaice şi tradiţiilor rurale; celălalt, revoltat contra moştenirii culturale şi devotat prezentului. Ce-i lega? Cum puteau comunica, de pe poziţii atît de diferite? – mă întreb adesea. Nod insolubil, interogaţie fără soluţie.
* * *
Sărutul
Recitesc textul Procesului contra Statelor Unite ale Americii – azi editat şi în limba română – şi regăsesc, consternat, observaţii care parcă anunţă obtuzul discurs comunist din anii ’50: argumentele sînt similare, întrebările absurde, comentariile ridicole. Justiţia americană a servit de precursor deriziunii afişate de Academia Română şi de… Flacăra! Treizeci de ani le separă, totuşi.
Un personaj se detaşează pe acest fundal: Steichen, care a achiziţionat sculptura constituită în obiect al litigiului. Merită să-l salutăm. Recent, i-am admirat o expoziţie de fotografii ce propunea un univers melancolic în sălile celebrului Jeu de Paume, muzeul impresioniştilor. Atunci – cînd îi vedeam imaginile şi îi achiziţionam catalogul –, nu-l bănuiam colecţionar de artă şi, în special, de Brâncuşi. Cîtă generozitate implică acest gest, ca de fiecare dată cînd un artist îşi afirmă admiraţia pentru un coleg ale cărui opere le cumpără – asemenea lui Picasso, colecţionar de Matisse! Gabriel Badea-Păun semnează un volum consacrat acestor schimburi simbolice. Steichen ar putea fi, de asemenea, citat. Personaj secundar, dar exemplar, căci opera lui Brâncuşi, la vremea cînd o achiziţionează el, nu se impusese încă pe planul valorilor indiscutabile! Fotograful a intuit geniul sculptorului!
Azi, la ora „reproductibilităţii mecanice“, pentru a relua formula lui Walter Benjamin, operele sînt frecvent demultiplicate şi conceptul de prototip dispare. Seria plurală se impune în defavoarea singularului, pe care Brâncuşi îl apără însă atunci cînd, insistent, confirmă în depoziţia sa că toate sculpturile au fost concepute, realizate şi şlefuite de el însuşi. El salvează, astfel, modelul dublu al artistului-artizan! El nu a delegat nimic şi s-a dăruit materiei ca un apostol al ei pentru a elimina orice accident pasager şi pentru a o modela obstinat. Operele sînt concepute de artist, dar dăltuite de „mîna“ meşterului. Şi poate de aceea, cînd mă apropii de Domnişoara Pogany sau de Măiastra, îi recunosc totodată şi geniul, şi degetele.
* * *
Împreună cu un prieten, Adam Biro, am participat, la Paris, la o licitaţie cu obiectele personale ale lui Brâncuşi. O pălărie, un baston, o cămaşă sau o valiză… Anticarii le cumpărau, iar eu asistam paralizat de emoţie la răspîndirea ultimelor reziduuri biografice, la dispersarea relicvelor în lume, precum cenuşa din urna de la crematoriu. Totul trebuie să dispară… Am rătăcit apoi îndelung pe străzile Parisului.
Nu m-a consolat decît ultimul episod, licitaţia unui studiu pentru un cap de copil… Acesta mă elibera de emoţia obiectelor private vîndute rapid pentru a mă integra în domeniul public al operelor care, natural, trebuie să circule. În felurile cele mai diverse, intrînd în posesia unor proprietari adesea nebănuiţi. Şi atunci mi-am amintit povestea de la Craiova, cînd Penciulescu l-a întîlnit pe Vlad Mugur, urmat în spate, ca un căţel pricăjit, de Constantin Rauţchi: „Radu, ştii ce are în geantă prostul ăsta?“, întreabă Mugur. „Capul de copil al lui Brâncuşi. L-am pierdut la poker.“ Scenă ce aminteşte fie de Jucătorul lui Dostoievski, fie de Mahabharata: Brâncuşi ca miză de joc!
* * *
Constantin Brâncuşi, Marcel Duchamp şi Mary Reynolds în Ville Franche, Franţa, 1929
Ca un accident semnificativ, descopăr, departe de Paris, la ţară, unde mă refugiez vara, un magnet cu Sărutul, care, lipit pe frigiderul pe care-l deschid zilnic, dimineaţa, îmi serveşte de rapel pentru ceea ce nu uit şi mă constituie: Brâncuşi. Prin semne diferite, el s-a inserat, dincolo de artă, în cotidian. Şi, astfel, nu mă despart de el.
* * *
Într-o dimineaţă însorită, calmă şi neobişnuit de senină, împreună cu Monique, la o terasă din portul Amsterdam, răsfoiam neglijent, acum aproape patru decenii, paginile ziarului Le Monde. Imagine definitivă, neafectată de timp. Fotografie a minţii. Monique privea vapoarele, în timp ce eu mă consacram unei lecturi ce mă pasiona – hazard bine-venit –, aceea a unui interviu cu Borges. Îmi amitesc şi azi de o dorinţă a scriitorului argentinian: aceea de a produce o operă anonimă, impersonală şi definitivă ca un mit! Operă durabilă, eliberată de istorie şi de semnatură. În momentul acela unic, departe de el, m-am gîndit la Brâncuşi!
Brâncuşi a împlinit dorinţa lui Borges.
Imaginile care nu au legendă sînt din filmul Coloana sau lecţia despre infinit de Laurenţiu Damian, puse la dispoziţia redacţiei de către domnul Cornel Mihalache, de la Centrul Brâncuşi.