Brâncuși și Euterpe

Dinamismul de care dă dovadă Muzeul de Artă Modernă din Paris, găzduit la etajele patru și cinci ale Centrului Pompidou, este de-a dreptul uimitor. Enormele suprafețe de expunere sînt mereu, la intervale scurte, primenite, prospețimea sălilor fiind asigurată nu numai de schimbarea locurilor pe simeză ale lucrărilor, ci și prin apariția unor lucrări surpriză. Cu totul remarcabilă este mobilitatea echipelor de specialiști  – muzeografi, arhitecți, designeri, tehnicieni –, care, fără a perturba ciclul normal de vizitare a muzeului, schimbă „din mers“ organigrama circuitelor, pentru a se încadra în temele generale propuse vizitatorilor.

Așa se întîmplă și în cazul subiectului L’oeil écoute (Ochiul aude), o expoziție deschisă pînă pe 18 aprilie 2018, în care – printr-o abordare cronologică a domeniului artelor plastice, a desenului, a fotografiei, a filmului, a arhitecturii, într-o secvență istorică de șase decenii (1905-1965), străbătută de fovism, cubism, suprarealism, abstracționism, prin personalitățile care au ilustrat aceste curente – se ilustrează evidenta întrepătrundere între artele vizuale și cele sonore.

În cazul de față este vorba despre o tran­sportare a privitorului de la acele soirées ale „epocii de aur“, prin perioada interbelică, pînă la experiențele artistice radicale ale anilor 1960, cuprinzînd deopotrivă artiști vizuali și muzicieni.

Intinerariul propus se bazează pe multiplele punți existente între artele vizuale și muzică. Titlul expoziției a fost preluat ca o continuare a operei cu același nume datorate lui Paul Claudel (1946), în care ilustrul scriitor tran­scrie captarea de către analizorul auditiv a unor sunete emise de tablouri clasice, cum ar fi Rondul de noapte (1662), opera lui Rembrandt, sau lucrarea lui Watteau, Indiferentul (1717).

Parcursul este presărat cu variate evenimente muzicale, stabilindu-se o atmosferă ambientală extrem de atractivă, de cel mai înalt eveniment emoțional pentru vizitator. O cuprinzătoare panoramă, plăcută și atractivă, pentru ochi și ureche, plecînd de la acele
soirées parisiennes, trecînd de la „movila“ mont­­martreză la Bulevardul Montparnasse, de la Balul Tabarin, cu fotografia de la intrare semnată de Brassaï, loc frecventat de Man Ray, cu Bulevardul Raspail iubit de Apollinaire și Modigliani, la Folies Bergère, unde-l găsim de regulă pe Kees van Dongen, la Bal Bullier, cel frecventat de soții Delaunay, de Blaise Cendrars, dar și de Apollinaire, ca să nu mai vorbim de balurile („banale“ sau în „travesti“) de la Baronesa Oettingen. Portretul ei, realizat de Léopold Survage, completează atmosfera.

Cu ani în urmă, tot la acest muzeu, pe un enorm ecran, am văzut secvențe de la un bal organizat de georgianul Iliazd (din grupul avangardist „41“, împreună cu pictorița Sonia Delaunay), în care apărea printre invitați și Constantin Brâncuși. Dansul la modă era langurosul tango, importat din Argentina, ca și mai dinamicul foxtrot, de sorginte americană.

În 1920, revista de tip music-hall se prăbușește. În 1925, își face apariția Josephine Backer, cu „Revue nègre“, pentru ca, în 1929, trioul american Black Birds să preia ștafeta, acompaniamentul vocal fiind asigurat de Adelaide Hall. Aceste fete minunate – care apar în trei fotografii, opera unuia cu sînge românesc, Eli Lotar – au rupt inima Parisului!

La începutul secolului al XX-lea, evoluțiile baletului clasic sînt revoluționate prin seria „baletelor ruse“, Serghei Diaghilev, împreună cu Walter Nouvel, Léon Bakst și Alexandre Bénois și un grup de dansatori, încîntau, în 1909, publicul parizian, la Teatrul Châtelet. Personajul-cheie era Serghei Diaghilev, înconjurat de iluștri compozitori, pictori, lansînd cele mai moderne spectacole de balet, prin introducerea elementelor „noii estetici“, reflectată în costumele și decorurile în culori vii, deplin integrate în novatoarea concepție regizoral-coregrafică. Trupa, al cărei succes a durat pînă în 1920, pînă la dispariția creatorului ei, a fost în turnee europene și americane, dar niciodată în Rusia.

În această evoluție a ceea ce a fost la modă, descoperim un spațiu dedicat sculptorului gorjean, trăitor de Paris, Constantin Brâncuși. Viitorul deschizător de drumuri în arta mondială va fi cucerit de melosul popular românesc. Nu a studiat niciodată muzica. Avea însă o voce bună și, mai ales, ureche muzicală, într-un perfect sinergism cu ochiul pătrunzător, care i-a permis să deslușească, ca nimeni altul, taina proporțiilor. Cu vocea copilului în strana bisericii din sat, apoi ca bariton în corul bisericii Mavrogheni din București și, mai apoi, la Biserica ortodoxă din Capitala Franței sau în atelier, Brâncuși cînta și cioplea. Priceput de mic în a meșteri lemnul, își va construi o vioară, intrepretînd cîntecele lăutarilor satului. Vocea sa îl recomandă pentru corul Carmen (1902), dirijat de către D.G. Chiriac. În 1904, la Paris, devine chiar paracliserul Bisericii ortodoxe. Într-o vitrină din spațiul care îi este dedicat, este prezentată vioara la care îi plăcea să cînte în atelierul său, în momentele de relaxare sau cînd avea oaspeți pe care îi invita la o țuică și cărora le pregătea un meniu românesc tradițional: mămăligă și sarmale. Brâncuși avea în atelierul lui și o chitară, la care obișnuia să cînte canțonete și bucăți din repertoriul italian, mai ales cînd în vizită se afla o femeie. Discurile din colecția sa sînt cu muzică diversă, din țările vecine Franței pînă în America de Sud și de Nord și în Africa. Era un mare admirator al jazzului.

Discoteca brâncușiană a beneficiat de sfaturile lui Constantin Brăiloiu, omul care a înființat Arhiva Internațională de Muzică Populară de la Geneva și care avea un fond de peste 200 de piese. Mîinile lui Brâncuși au construit un gramofon, la care, asociind două difuzoare de pick-up, obținea efecte minunate de sunet, atmosferă în care îi plăcea să‑și primească invitații atelierului său din Impasse Rousin: pictori, dansatori, literați, colecționari. Printre privilegiații acelor soirées  brâncușiene se numără și compozitorul Erik Satie. Muzicianul român Marcel Mihalovici s-a bucurat, de asemenea, de simpatia lui Brâncuși, de la acesta rămînîndu‑ne scrise foarte importante mărturii despre artist și viața sa cotidiană. Inventivitatea și puterea creatoare ale sculptorului s-au manifestat nu numai prin iscusința de a construi obiecte muzicale, zeița Euterpe l-a inspirat în a forma o nouă scriere muzicală, care aduce, oarecum, cu cea din secolul al XI-lea. Cocteau spunea despre Brâncuși: „Acest bătrîn cîntăreț hoffmanian, care făurește emoționante automate, adevărate zăpăceli spirituale“. Între lucrările prezentate în spațiul rezervat lui Brâncuși, amintim autoportretul său, alături de Sărutul (1926-1927), ca și fotografia făcută de Man Ray lui Brâncuși, în 1933.

Să nu uităm lucrarea lui V.G. Paleolog, brâncușian cu multe preocupări și cu cărți despre om și operă, cu o lucrare dedicată și lui Satie, apărută în 1945. Prietenia Brâncuși‑Satie este dovedită prin mai multe cărți poștale din 1923. În 1925, Satie îl invită pe Brâncuși la expoziția pe care o organizează. De altfel, fotografiile cu Erik Satie, Pierre Roche sau John Robert Foster, la golf, la Fontainebleau, sînt probe ale apropierii de muzicieni și de alte figuri remarcabile în epocă. Cînd, în 1926, contesa Polignac i-a comandat lui Satie o dramă simfonică pentru a-și asigura atmosfera salonului său, Brâncuși și Braque au răspuns la această prelucrare muzicală a operei dialogurilor platoniciene prin creații plastice. Braque a creat, în 1929, Natură moartă cu chipul lui Socrate, iar Brâncuși, în 1922, a conceput trei lucrări Platon și două dedicate lui Socrate.

Nu putem încheia această succintă evidențiere a contactului strîns cu arta sunetului, fără a aminti splendidele costume din hîrtie pe care sculptorul le-a realizat pentru Lizica Codreanu, cea care a oferit neîntrecute recitaluri de dans, gymnopediile Lizicăi fiind pe muzica lui Erik Satie, într-o „scenografie“ realizată de Brâncuși. Chiar dacă cei de la Pompidou nu au făcut-o, trebuie s-o amintim și pe Maria Tănase, care, în turneul parizian, l-a vizitat pe sculptor.

Ca un argument la pledoaria pentru Ochiul care aude, aș adăuga minunata colaborare dintre Anin Schönberg, cu muzica sa atonală, și marele abstracționist Vasili Kandinsky, influențat de creația acestuia și sprijinitor al muzicianului-pictor. Încă un exemplu este cel al brașoveanului Henrik Neugeboren (Henri Nouveau), pictor de factură modernă și compozitor de muzică clasică, teoretician și estetician al artelor, o remarcabilă personalitate artistică, despre care se amintește mult prea rar la noi.