Recent, Institutul Cultural Român din New York a oferit un eveniment de înaltă valoare estetică, dar și academică, dedicat operei și personalității lui Constantin Brâncuși. Invitata, dr. Doina Lemny, muzeograf-cercetător la Muzeul de Artă Modernă – Centrul Pompidou din Paris, cunoscută specialistă care a dedicat o bună parte a activității sale operei lui Constantin Brâncuși, a adus în atenția publicului extrem de numeros o latură mai puțin cercetată a activității și personalității artistului: Brâncuși, autorul de autoportrete fotografice. Intitulată Brâncuși – The Art of Carving His Own Portrait, conferința a urmărit modul în care pasiunea, orgolioasă și perfecționistă, pentru arta fotografiei, completează receptarea operei, precum și traiectul biografiei internaționale a artistului.
Arta fotografică, salutată de moderniști cu entuziasm, dacă ne amintim numai de eseurile lui Charles Baudelaire, devine, pentru Brâncuși, în abordarea Doinei Lemny, o formă de ascensiune, i-aș spune, de la autoportretul încă ispitit de realism, de la începutul secolului al XX-lea (1904-1907), pînă la fluiditatea și simbolismul proteic ale operei brâncușiene. Se lasă fotografiat ca spălător de vase la restaurantul Chartier, apoi în calitate de cîntăreț la strană. După întîlnirea cu Edward Steigen și, ulterior, cu Man Ray, Brâncuși descoperă, argumentează Doina Lemny, „cum opera de artă se poate transforma sub lentila aparatului de fotografiat“. Cu timpul, fascinația pentru aparatul de fotografiat se mută dinspre propriu-i portret spre opera în mișcare, așa cum afirma conferențiara comentînd o fotografie a artistului aflat între un bloc de marmură și cîteva bucăți de lemn: „Ochii săi, adumbriți de pălărie, ar evoca oarecum ceea ce Jacques Derrida considera o retragere, o interpunere a oglinzii, un doliu imposibil, intervenția unui Narcis paradoxal, pierdut în răstimpuri în abisul singurătății, pe scurt, o nevrută întoarcere către eu“ (din conferința Doina Lemny, note proprii). Traiectul acestui Narcis retras din și în învelișul material al operei, dar și al său se vădește, în analiza Doinei Lemny, în preferința pentru jocul umbre-lumină din fotografiile ulterioare, care au în centru opera în devenire, fie că e vorba despre „atelierul“ Coloanei infinitului, fie despre Cocoșul. În toate acestea, artistul se topește treptat, retrăgîndu-se narcisiac în mișcătoarele ape, în fluiditatea metaforei, a simbolului. „Brâncuși s-a folosit de supraexpunere și de subexpunere, pentru a potența aerul misterios al fotografiilor. Autoportretul din 1933-1935, în fața Coloanelor, a Peștelui și a Ledei, l-a utilizat apoi de cîteva ori. Într‑una dintre fotografii a suprapus imaginea unui ciot de lemn înmugurit, lăsînd impresia că el însuși se topește în bătrîna bucată de lemn, revenită miraculos la viață, într-o continuitate a permanenței.“ (din conferința Doina Lemny, note proprii).
Încărcate de greutatea sărurilor de argint, cum observa Doina Lemny, fotografiile lui Brâncuși, în care artistul însuși e o umbră ce alunecă printre sculpturi, sînt un alt mod care afirmă abolirea timpului. Mai mult decît fragmentarismul modernismului, opera sa fotografică – a demonstrat conferința – iluminează, umbrește, se retrage și se reîntoarce, cu bucurie sau cu spaimă, sculptura. Privită astfel, opera lui Constantin Brâncuși beneficiază de o reevaluare dincolo de stereotipii și deschide simultan noi căi de înțelegere a rolului artistului român în cultura universală.
Evenimentul, coordonat de Eduard Andrei de la ICR New York, a fost completat, în perfectă coerență cu tematica prezentării Doinei Lemny, de o expoziție de fotografii ale operelor lui Brâncuși, de o expoziție de carte despre opera lui Brâncuși și de filmul documentar C. Brâncuși – ansamblul sculptural de la Tîrgu-Jiu, realizat de Doina Lemny.