Brave postmodern world

Affords this art no greater miracle? Then read no more, thou hast attain’d the end. Marlowe, Doctor Faustus Posibilitatea postmodernitatii romanesti Exista o descurajanta iluzie terminologica in ce priveste „postmodernitatea“: aceea ca am fi indreptatiti sa aspiram la o definitie definitiva (sau macar la una „corecta“). „Proclamarea postmodernitatii“, spune Niklas Luhmann in prefata la Observations on Modernity (1998), „are cel putin o virtute. Ea a clarificat faptul ca societatea contemporana si-a pierdut increderea in corectitudinea autodescrierii sale“. Proclamarea postmodernitatii este in acest sens intotdeauna semnalul acceptarii unei infringeri, insa fara amaraciunea (sau acreala) invinsului. O infringere, am putea spune, prieteneasca; una care precede constientizarea faptului ca participam la o infruntare. O infringere precum cele ale echipelor romanesti in cupele europene: toata lumea se asteapta la ea, insa fara sa-si piarda ultimul licar de speranta pina dupa meciul retur. In (sau din) postmodernitate se pare insa ca nu exista retur. Surprinzator e faptul ca acest impuls autofag al definirii „conditiei postmoderne“ e inca perpetuat in directia „infruntarii“. Nu e vorba aici de faptul ca unii nu stiu sa piarda. E vorba de faptul ca nu-si dau seama ca au pierdut deja (eventual la masa verde). Invingind „modernitatea“, proclamatorii postmodernitatii isi inving […]