Bunicuţa pierdută

Mă uit la fetiţa aceea şi la marea politică a vremii. Era tocmai în 1965, atunci a murit Gheorghiu-Dej, era cam frig, dar nu foarte tare, însă bunica era îngheţată de frică, se temea pentru că nu-i spusese nimeni dacă trebuie să coasă panglica neagră de-a lungul sau de-a latul tricolorului. Pînă atunci, în ţara aceea nu mai fusese nici o moarte atît de importantă, iar bunica se temea de eventualele consecinţe nefaste ale panglicii incorect cusute. Poate că pe bunica o îngrijora mai degrabă lipsa precedenţelor decît responsabilitatea ei. Degeaba, pe vremuri ea fusese social-democrată, abia mai tîrziu a înghiţit-o PARTIDUL.   Cînd am ajuns, la sfatul din Şamşud erau o mulţime de oameni care voiau să vorbească româneşte, pentru că aşa era voie, dar ei vorbeau ungureşte, pentru că aşa ştiau ei, angajaţii, şi mai nedumeriţi în privinţa panglicii de doliu sau în alte privinţe decît bunica mea, care ştia măcar ce este partidul. Bănuiam şi eu că partidul era pe româneşte, aşa era partidul. Am ajuns la Şamşud în ziua în care a murit Gheorghiu-Dej. El a fost nenea acela care i-a trimis acasă pe ruşi, încă pe vremea cînd eu nu mă născusem şi de aceea […]