Cadouri și „atenții“ – valabile și după 8 martie

O grămadă de bani se cheltuie la început de martie pe fel de fel de prostii şi prostioare, pe mici aiureli cu iz de romantism de telenovelă și pe o mulțime de „atenții“, kitschoase de-a dreptul, care apoi se înghesuie prin vitrine, pe dulapurile din sufragerii, atunci cînd nu ajung direct prin sertare sau – și mai direct – la gunoi. Ăsta e adevărul. De aceea m‑am gîndit să selectez cîteva cărți, mici „atenții“ pe care le putem oferi oricînd și oricui, ca un gest de afecțiune.

Horia Bernea este unul dintre marii artiști români din secolul al XX-lea. Sub auspiciile Editurii Muzeului de Artă Contemporană a apărut de curînd un volum de excepție, într‑un format elegant și în condiții grafice excelente (ediție bilingvă): Horia Bernea, Carnete/Notebooks 1969-1976 – lucrare colectivă, conținînd eseuri semnate de Anca Oroveanu, Sanda Agalides, Magda Radu, Călin Dan, generos ilustrată cu desenele artistului. Concepția grafică îi aparține Larisei Sitar. Sînt publicate aici texte substanțiale despre personalitatea și despre modul de a gîndi şi de a lucra al unui mare artist. Se conturează astfel un portret al artistului la tinerețe, pornind de la însemnările diaristice ale lui Horia Bernea din anii 1969-1976. Volumul reproduce totodată un important set de schițe, desene, acuarele ale artistului, alături de introspecții şi notaţii intelectuale sau de formulări poetice, atunci cînd nu sînt teoretice. Aflăm astfel despre geneza unor lucrări, forme, Entități, cum îşi denumea artistul obiectele imaginare. După două eseuri semnate de Călin Dan („Cazul Bernea“) și de Magda Radu („Ceea ce gîndim despre un obiect e mai important decît realizarea lui: Note despre lucrările timpurii ale lui Horia Bernea“), urmează trei texte ale artistului („O anume dezordine“, „Despre urmă“, „Eseu despre spațiu“) şi o evocare aparţinîndu-i Sandei Agalides, martora, extrem de atentă și de participativă, în timp, a unei existențe întru totul dedicate artei şi ideilor. Horia Bernea se dovedește a fi un artist care îşi gîndește fiecare pas, gest, idee, linie, cuvînt, ceea ce reiese și din conversația Magdei Radu cu Anca Oroveanu, bune cunoscătoare atît ale omului, cît și ale artistului. Volumul beneficiază și de utile repere biografice, ca și de scurte biografii ale autorilor acestei neașteptate bijuterii editoriale. Ar fi de dorit să mai apară şi alte asemenea lucrări dedicate marilor nume ale artei românești contemporane. Un desen în creion, Măr mușcat, reprodus pe coperta a patra, fixează inefabilul clipei suspendate într-o eternitate la rîndul ei volatilă.

Un spectacol sau o carte de sau despre Shakespeare e ca un taior bine croit, care te scoate din orice încurcătură, ajutîndu-te să faci faţă oricărei provocări sau să te conformezi oricărui protocol. Dar iată că acest des pomenit, citat și invocat Marele Will – mai mult el contemporanul nostru decît noi ai lui – ne mai oferă și alte surprize. „Provocări“, cum ne place să ne sclifosim mai nou… Jeanette Winterson este o prozatoare britanică apreciată și cunoscută în România. Editura Humanitas i-a tradus și publicat mai multe volume în ultimul deceniu. Acum ea e parte a unui proiect mai amplu (o inițiativă foarte serioasă și foarte incitantă) asumat de Denisa Comănescu, Hogarth Shakespeare, prin care cîteva importante piese ale lui Shakespeare sînt rescrise și reinterpretate într‑o manieră subiectivă și personală de către prestigioși prozatori contemporani. Proiectul a fost lansat în 2015 de Editura Hogarth și preluat în peste 25 de țări. Cîțiva mari prozatori contemporani recitesc texte clasice și la rescriu, le reinventează pentru noi cei de azi. Foarte tare ideea! Iar scriitorii la care s-a apelat sînt, la rîndul lor, faimoși: de la Anne Tyler și Margaret Atwood la Howard Jacobson și Gillian Flynn. Lui Jeanette Winterson i-a revenit Poveste de iarnă (piesă jucată pentru prima dată în 1611), pe care a transformat-o dintr-o piesă mai puțin frecventată într-un roman dens, incitant, viu, proaspăt și plin de vitalitate: O paranteză în timp (Editura Humanitas Fiction, 2016, traducere – atentă la nuanțe, pe un text tra-la-la pe alocuri – din limba engleză și note de Vali Florescu) este o radiografie a lumii contemporane, cu toate stereotipurile, clișeele și prejudecățile ei. Care, pe fond, consemnează faptul, știut și de Shakespeare, că natura umană nu face salturi esenţiale. Ceea ce a mai fost va mai fi… E simplu, e limpede. Jeanette Winterson știe să conducă un story cu oameni de afaceri și bancheri, cu îngeri, intrigi, fitile, demoni, minciuni, trădări și amorezi, dar mai ales cu oameni obișnuiți, dintr-o Anglie contemporană – se dau și SMS-uri –, trimiterile la Shakespeare fiind uneori directe, altele circulînd pe sub text, adăugîndu-li-se și alte referințe livrești (nu puține). Un roman nu foarte lesnicios la lectură, dar în doar trei pagini, eseistice cumva, îngropate în narațiune, ni se relevă chichirezul romanului și al piesei lui Shakespeare: „Faptul că lucrurile nu sînt ce par a fi este spaima și gloria piesei Poveste de iarnă“; „Shakespeare, anticipîndu-l pe Freud, pune amenințarea acolo unde se află: în interior“. Cum ar fi arătat lumea fără Shakespeare? – ne-am putea întreba, așa cum ne-am putea întreba ce ne-am fi făcut fără cafea. Greu de răspuns. Asta a făcut mereu Shakespeare, mereu ne-a obligat să ne batem capul cu răspunsuri la chestiuni fără răspuns. De cafea, ce să mai zicem.

Hans Ulrich Obrist semnează un incitant volum de interviuri cu mari artiști și arhitecți din lumea contemporană. O contemporaneitate întinsă pe o sută de ani. Căci Viețile artiștilor, viețile arhitectilor (Editura Pandora M, 2016, traducerea din limba engleză de Ciprian Șiulea) este nu doar o colecție selectă de interviuri, ci și o panoramă a lumii artistice/intelectuale a secolului al XX-lea, ca şi a începutului de secol XXI. Personalitățile care stau la taifas cu Hans Ulrich Obrist – curator, critic și istoric de artă; din 2006, director artistic al Galeriei Serpentine și totodată coeditor al revistei Cahier d’art – sînt încurajate de intervievator să facă tot felul de mărturisiri. Și arta conversației este o artă, iar a realiza un interviu bun presupune mult mai mult decît o simplă trăncăneală de cîteva ore. Ești obligat să te pliezi pe felul de a fi, pe capriciile, obsesiile, pasiunile sau idiosincraziile interlocutorului, mai ales dacă acesta are multe de povestit. Și, slavă Domnului, cei intervievaţi de Hans Ulrich Obrist au ce să povestească, să comenteze, oferindu-ne nu doar istorii personale, ci şi vorbe înțelepte. Indiferent dacă este vorba despre arhitecți de talia unor Frank Gehry, Oscar Niemeyer sau Zaha Hadid (pe care pînă mai ieri îi vedeam cu frumoase cărți/albume în vitrina de la Librăria NOI, la Sala Dalles, unde azi, nu mai e nimic!) sau de artiști plastici precum David Hockney, Rem Koolhaas, Marina Abramović sau Monir Shahroudy Farmanfar­maian – să fim sinceri: nume nu foarte des frecventate pe la Simeza și Căminul Artei), toate personajele cu care stă de vorbă Hans Ulrich Obrist spun lucruri extrem de interesante – despre viața lor, despre munca lor, despre istoria trăită de ei sau despre istoria lumii (Niemeyer ascultă des muzică de Ravel, ni se spune en passant etc.) –, toate mărturiile adunîndu-se și coagulîndu-se într-o unitară poveste a lumii artistice contemporane.

Cu totul întîmplător, am dat peste un frumos album cu fotografii color. La anticariatul UNU, de pe strada Academiei, unde găsești, la prețuri rezonabile, volume (nu nepărat vechi!) care prin alte părți costă mult mai mult. Cum ajung anumite noi apariții concomintent în librării și în anticariate nu pricep și pace. Nu am o explicație, dar profit de această situaţie. Nu mă uit la preț cînd răsfoiesc o carte. Dacă e ceva care mă interesează (autor, titlu, ediție etc.), devin atentă și la preț. Și așa am dat 10 lei pe un album, hard-cover, frumos editat, cu multe-multe fotografii de prin toată lumea. O întreagă umanitate prindea contur sub ochii mei, surprinsă de cineva care știe să decupeze instantanee revelatoare. Mi-am zis că cine știe ce maestru fotograf o fi. Albumele/cărțile cu clișee foto realizate ca lumea nu sînt de găsit chiar la tot pasul, iar atunci cînd sînt realizate şi editate „la meserie“ au prețuri piperate… Albumul STRADA (Editura Baroque Books&Arts, 2016 – editură care scoate mereu cărți frumoase, scumpuțe, după criteriile mele, dar putem trece uneori și peste acest impediment) este semnat C.D. Preda. Nu auzisem de acest fotograf, așa cum știam de Miclea, de Dan Grigorescu, de Agarici, de Ciocan sau de Bumbuț, favoritul meu din ultimii ani. Cînd colo, acest misterios C.D. Preda îl ascundea pe politologul, profesorul, diplomatul, ex‑consilierul prezidențial și actualul europarlamentar Cristian Preda. Transformat dintr-o veșnică şi locvace persoană publică într-un discret și tăcut fotoreporter improvizat. Care, fără a beneficia măcar de cine știe ce aparatură foto de ultimă generație, după cum mărturisește el însuși, ci utilizînd camera unui telefon mobil, a tras cîteva sute de imagini de prin locurile pe unde l-au dus pașii în ultimii ani. Nu ca turist, ci ca oficial al Statului român. Sau al Parlamentului European. Rezultatul este surprinzător, dincolo de imaginile selectate și grupate tematic: strada la diferite ore („Cît e ziua de lungă“), strada, cum spune chiar autorul, invadată de texte, culori, imagini („Afișe și alte înscrisuri“) și tot așa, „Street food“, „Citim sau vorbim“ – un întreg periplu printre imagini din locuri mai mult sau mai puţin exotice (Africa, Asia, dar și USA, unde nu se ajunge atît de lesne precum la Istanbul), un ultim grupaj („Fără turiști“) trădînd o abordare ironică și declișeizantă. Localnici prăpădiți, din Gabon, Dhaka, Mozambic sau din Pungești, România. Singura poză din România: o casă dărăpănată, dar avînd un albastru intens pe lemnul ferestrelor și pe ușa neutilizată, în mod cert, de multă vreme. Ce mai, sîntem o nație de artiști, restul nu contează. Realmente mi-a făcut o mare plăcere să călătoresc prin intermediul unor imagini ce surprind, în primul rînd, diversitatea acestei lumi. Revenind la anticariat, peste cîteva zile, să cumpăr încă două exemplare din album, nu am mai găsit nici unul. Au și cărțile destinul lor, ca și oamenii. Nu mă poate contrazice nimeni în acest punct.