Călare pe clişeu, cu sabia înflăcărată-n mînă

Sîntem de acord că proza şi, mai mult decît orice altă categorie prozastică, povestirea, proza scurtă, nu trebuie să afirme, nu trebuie să arate, ci sînt susţinute de sugestie, de aluzie, reprezintă o deschidere spre un mister. Ce fel de mister? În funcţie de categoria în care acesta se încadrează, putem vorbi despre un anumit tip de proză scurtă: cea aşa-zis realistă, proza de atmosferă, proza detaliului, proza absurdă, proza satirică. Dar toate au în comun, pentru a fi proze de calitate, acel domeniu al misterului pe care nu trebuie să-l calce în picioare. Îmi place să dau ca exemplu The End of Something, povestirea lui Hemingway în care adolescentul Nick Adams se desparte de iubita lui, iar instrumentul pe care-l foloseşte Hemingway acolo este tăcerea, totul se construieşte din gesturi, din jumătăţi de răspuns, din noncomunicarea a două suflete.   Dacă susţin acest criteriu drept esenţial, nu pot accepta faptul că volumul lui Adrian G. Romila se încadrează în domeniul prozei scurte adevărate sau, mai rău, în al celei valoroase. Radio în zăpadă, cel mai recent volum al autorului, în cele mai bune părţi ale sale (pe care le-am căutat şi le-am dorit) abia dacă reuşeşte să sugereze acel […]