Nu știu cîți dintre cititorii de astăzi (de pe bloguri sau de aiurea) mai știu de o pățanie cu tîlc în care a fost implicat și I.L. Caragiale. Prietenia cu un om ca el făcea cît toate cîștigurile la Bursa din Londra. Așa îmi vine să cred, fără să am și dovezi sau suspiciuni rezonabile. Mă încîntă această recentă formulare, care, în fond, nu spune mai nimic. (Fără „mai“!) Ce voiam să amintesc legat de Caragiale? Că într-o călduroasă zi de vară, refugiat pe terasa unui restaurant din Sinaia, prietenii l-ar fi poftit la o drumeție în mijlocul naturii, prin împrejurimi. Greu de imaginat un nenea Iancu ostenind pe cărările Bucegilor, încă neamenajate la acea vreme, sau măcar pînă la Cascada Urlătoarea. Dar și așa, răspunsul celui care ne privește zîmbind din fața Teatrului Național, veșnic cu pălăria pe cap, a fost unul dezarmant: „Fraților, duceți-vă voi cu spor în drumul vostru și bucurați‑vă de natură, dar lăsați-mă pe mine aici, la terasă. Eu am toată natura în cap!“. Ce să mai spui? Mai ales astăzi, cînd avioanele ajung peste tot, mașinile îți oferă toate facilitățile visate, iar echipamentele sportive fac posibile chiar excursii pe Everest pentru neprofesioniști. Toate limitele au fost depășite, toate curiozitățile satisfăcute, omenirea deja trăiește momentul de grație al cunoașterii unei geografii care, pînă mai ieri, părea o mare necunoscută. Acum toate aceste necunoscute le sînt accesibile și celor din categoria lui Caragiale, care, în loc să-și facă și să-şi desfacă mereu bagaje, stau acasă și citesc. Cărți nu neapărat de călătorie, ci reale aventuri prin timp și spațiu. Sînt și eu de acord deseori cu Herr Caragiale, berlinezul, că cele mai fascinante călătorii au loc în propria noastră imaginație.
O carte fabuloasă, intitulată Spania (Editura Polirom, traducere de Anacaona Mîndrilă‑Sonetto – wow, iată un nume minunat, parcă scos din Ingeniosul bine temperat al ca și uitatului azi Mircea Horia Simionescu…), e scrisă de aceeași fascinantă Jan Morris, căreia i-a mai apărut la noi o Veneția, la fel de tulburătoare precum poemul eminescian. Spania povestită, privită atent, dincolo de conturul ei fizic, și analizată dincoace de broderiile istorice care o înconjoară, devine un soi de basm modern. Fantezie cromatică, temă cu variațiuni – despre istoria Spaniei și a populațiilor care s-au tot confruntat şi contopit aici, despre specificul incontestabil și fascinant al acestei ţări, despre excesele, orgoliile și disperările ei. Este – nota bene! – o carte din 1988, care însă nu este deloc datată! Nordul și Sudul, Andaluzia, Castilia, Aragonul, Țara Bascilor, insulele și Gibraltarul ocupat de englezi, dansurile și mîncărurile, ocupația maură, catolicismul, Inchiziția, Războiul civil și dictatura franchistă, drumul spre o nouă democrație, toate acestea (dar şi multe alte lucruri) sînt bine disecate și reformulate de o călătoare impenintentă, care, aşa cum se dovedește, este și o remarcabilă cititoare, dublată de o excelentă povestitoare. Nu știu dacă o călătorie în Spania se poate înlocui cu cititul unei cărți, dar pentru cei care nu au ajuns încă în această mirifică țară, lectura de față poate înlocui tribulațiile unui voiaj ostenitor. Făcutul bagajelor e un calvar…
O surprinzătoare călătorie – în parte reală, în parte imaginară – printr-o Scoție de care nu știm mai nimic ne oferă un autor român. Un povestitor pursînge, din tagma lui Calistrat Hogaș sau a lui Ion Codru-Drăgușanu, care străbate, uimit, lumea cu pasul. Nici înscenările erudit‑analitice din (mai ales!) Convorbirile economice ale lui Ion Ghica nu sînt departe. Un om povestește ceea ce trăiește. File de jurnal, observații de privitor atent, dotat şi cu o ureche fină de ascultător al celor din preajmă, slujitor al lui Dumnezeu, printre altele (şi nu în ultimul rînd). Este vorba despre un preot ortodox, Ioan-Florin Florescu, moldovean la obîrșie, cu preocupări intelectuale şi teologice de aleasă ținută. S-a ocupat și de traducerea Septuagintei, iar acum e preocupat de o ediție critică a Tetraevanghelului de la Sibiu, ceea ce e altceva decît să fii atent doar la cum merg lucrurile în stupina proprie. Nimic rău nici în așa ceva, altminteri. Un preot cu nevastă și doi copii, care, cum, necum, se vede aruncat într-o Scoție (la Edinburgh) care-i devine și casă, și masă, și familie, și altar, și birou de lucru. Jurnal scoțian (Editura Polirom, 2017) adună laolaltă micile şi desele postări pe propriul blog – românul, „frate cu codrul“, cîndva, devenind astăzi frate și cu netul… Am citit cu mare bucurie aceste mici proze cu tîlcul la urmă, unde, în puzderia de situații mai mult sau mai puțin ortodoxe, sînt implicați nu doar români și scoțieni, dar și numeroase creaturi ale lui Dumnezeu, cetățeni ai lumii ajunși pe meleagurile unde kilt-ul face diferența. Găsim românași peste tot, în nordul peninsulei britanice, în insule, chiar și în Islanda. Realmente un bun scriitor acest Ioan‑Florin Florescu, care-și trăiește destinul de slujitor al lui Dumnezeu cu seninătate, bucurie, smerenie și dragoste de viață. Merită a fi consemnat ce scrie acest om, care a plecat din România de lehamite (știu și eu ce înseamnă starea asta) și care a căutat o țară unde să regăsească așezarea firească a lucrurilor. Mă bucur că a găsit acest liman, eu una cred că mai am de așteptat.
Un alt tip de călătorie prin timp și spațiu găsim într-un volum semnat de două doamne: Călătorie cu liftul. Cronica unei emigrări. 5 iunie 1980 – 21 iunie 1982 (Editura Vremea, 2017, cu o prefață amical corectă și concis explicativă a istoricului Matei Cazacu, stabilit la rîndul lui de decenii la Paris). Este vorba despre un corpus epistolar: mama, Hrisula Ștefănescu, și fiica, Monella Kaplan, îi scriu de zor (în intervalul amintit în titlul cărții) unui soț și unui tată, Andi Ștefănescu, plecat în Germania (Bundesrepublik, evident, nu DDR-ul Angelei Merkel) şi care urma să-și recupereze, să-și reîntregească familia. Dacă scrisorile tatălui s-au rătăcit din cauza unor conjuncturi, cele ale mamei și ale fiicei s-au păstrat. Şi le putem citi acum. Scrisorile celor două eroine evidenţiază o stare de spirit și radiografiază lumea românească a anilor ’80, cu dorința de a pleca din țară sau de a nu te lăsa călcat în picioare şi învins de mizeriile unui sistem, cu lipsurile inerente unei lumi date peste cap ideologic, economic, sub toate aspectele. Și, cu toate acestea, vedem că se trăiește… Se merge la filme, la teatru, disperarea nu-și arată colții, chiar dacă așteptarea e teribilă și incertitudinile rod zi de zi. Totuşi, tonul scrisorilor e viu și proaspăt, copila crește și e atent îngrijită de o mamă iubitoare (simpatică informația conform căreia micii Monella, în vîrstă de zece ani, i se citește, serile, din Platon!!?). Avem și poze din epocă (e straniu că nu știm chipul acelui cunoscut şi simpatic actor, Andi Ștefănescu, ajuns și crainic la Europa Liberă, ceea ce, evident, produce necazuri la București). Citim surîzînd uneori, sînt consemnate micile tribulații cotidiene ale anilor ’80, cu bucuria provocată de o ciocolată, de achiziţionarea unui ciorap sau a unui pulovăr, de un film sau de o carte, dar și cu inerentele mizerii – înţelegînd prin asta lipsuri de tot felul, contactul contondent-amenințător cu autoritățile (cu amestecul de insinuări și falsă amabilitate, cu propuneri de șantaj și durități la care erau supuși toți cei care urmau să părăsească România), datul afară din serviciu, problemele locative şi financiare. Sînt consemnate, desigur, reacțiile prietenilor, ale familiei, ale vecinilor. Revin în fața ochilor noștri cuvinte precum „formulare“, „anchetă“, „pachet“, „declarație“ sau „Str. Iorga“ – aceasta din urmă, un bine cunoscut loc de penitență pentru toți cei care voiau să plece, locul unde se depuneau actele pentru cei care voiau să emigreze. Cris și Monella visau să ajungă în Statele Unite. Ursita a vrut altfel. Mamă și fată sînt eroinele unei cărți care s-a scris în timp ce ele au trăit-o. Pe 29 aprilie 1982 îşi ridică pașaportul, pe 21 iunie pleacă din țară, pe 4 septembrie 1982 ajung la München. Radio Europa Liberă schimbă destinul unei familii reunite. Cei care se ocupă de istoria recentă a României ar putea să acorde atenție și acestui volum. Epistolar doar în aparență. Am reținut și două bancuri din epocă, pe care, din păcate, nu am spațiul necesar să vi le spun…
Un masiv și elegant volum (album) – plin de imagini colorate și de texte care povestesc aşa cum se cuvine (adică scurt și cu cifre seci) despre ce este vorba – ne plimbă prin 501 locuri minunate (Editura Litera, 2017, traducere din limba engleză de Roxana Claudia Olteanu), răspîndite prin toate cotloanele omenirii. Din America și Caraibe, trecînd prin Europa, Africa și Golful Persic, pînă în Oceanul Indian, Asia și Oceania. Să tot rămîi cu gura căscată! Majoritatea locurile descrise – și fotografiate ultracolor – sînt practic greu de vizitat într-o viață de om. Și nu pentru că nu se poate – orice se poate azi, cînd totul e permis! –, dar n-avem nici timp, nici bani şi uneori nici stare. Să ajungi din Insula Baffin în Arhipelagul Arctic Canadian, dincolo de Groenlanda, cu care începe parcursul acestei cărți, sau să ajungi în Insula Babeldaob, cea mai mare insulă din Republica Palau, undeva în Micronezia, în mijlocul Oceanului Pacific (loc de pe planetă cu care se închide circuitul propus), e o aventură fabuloasă. Nu pot să înșir sumedenia de nume și de locuri de care nici nu am auzit pînă acum. Dar măcar în Insulele Capului Verde tot mi-aș dori să ajung, ca să pricep mai bine cum s-a născut acea voce extraodinară a Cesariei Evora. (Care a ajuns și la București, la Sala Palatului, și a băgat în boală autoritățile: fuma de zor pe scenă, iar în sală, evident, mirosul nu era de sarmale sau de tocăniță…) 501 Must Visit Islands, cum sună titlul englezesc al cărții publicate de Octopus Publishing (în 2015), ar putea ține loc de orice călătorie. Ne-am putea eventual imagina cum ar țîțîi și ar da din cap Caragiale răsfoind un asemenea album. Ar mai comanda o bere rece, în mod cert, chiar dacă nu ar spune nimic.
John Freely (născut în 1926, decedat anul acesta, pe 20 aprilie) este unul dintre acei „expa“ care ajung să se atașeze de anumite colțuri ale lumii mai abitir decît de propria lor țară. Pe care Freely – fost ranger în marina militară americană și luptător într-o unitate de comando în Birmania și China în WW2, devenit ulterior doctor în fizică, la NY University, cu studii postdoctorale la Oxford, ajungînd să predea prin diverse universități ale lumii – a servit-o exemplar. A locuit prin zone dragi și nouă – Atena, Veneția, nu în ultimul rînd Istanbul, unde a și predat, la Boğaziçi Üniversitesi. În 1997 este editat acest Istanbul. Imperial city, care a apărut la noi recent, sub titlul Istanbul. Orașul imperial, la Editura Trei, în 2017 (traducere din limba engleză de Ondine-Cristina Dascălița), în colecţia „Istorie“, coordonată de Livia Szasz. Carte plină de informații istorice. Evident, extrem de numeroase date și evenimente consumate în 2.000 de ani, de cînd grecii au fondat orașul, pe care turcii l‑au cucerit în 1453, transformîndu-l în capitala Imperiului Otoman. O istorie plină de evenimente dramatice, istoria unui oraș cu un farmec aparte, fiind așezat pe două continente, şi de care a depins de multe ori şi soarta Europei. La amănuntele de istorie politico-militară, John Freely adaugă și multe picanterii ce țin de viața cotidiană sau de ceremonialurile imperiale. Bizantine sau Otomane. Sînt prezentate numeroase monumente ale urbei, avem și un util capitol de note despre monumente și muzee, ca și o interminabilă listă de împărați și sultani. Glosarul ne face să plonjăm printre cuvinte precum „hamam“ (baie), „oda“ (cameră) sau „mahalle“ (cartier) și altele, cu sonorități familiare pentru cititorul român. Istoria unui oraș, istoria unei omeniri, o istorie și o geografie la care, ne place sau nu, mereu am fost ancorați. Parfumul trecutului domină un oraș, într-o carte în care prezentul se încheie în 1995, cînd pelerini greci și turci vin la Balikli pentru a bea din apa sfințită a Mănăstirii Zoodochos Pege.