Mercedes Monmany este autoarea volumul Por las fronteras de Europa. Un viaje por la narrativa de los siglos XX y XXI/ Printre frontierele Europei. O călătorie prin narațiunea secolelor XX și XXI, prefaţă de Claudio Magris, Editura Galaxia Gutenberg, Barcelona, 2015. Mercedes Monmany a participat, la București, la Colocviul Norman Manea. O viaţă. Interviul a fost realizat la Madrid, după lansarea volumului pe piața de carte din Spania.
Nu încape nici o îndoială în ceea ce privește rolul tău de promovare, în Spania, a multor mari scriitori străini, atît prin cronicile tale literare săptămînale în suplimentul ziarului ABC și în alte ziare și reviste importante, sute și sute de articole, cît și prin generoasa ta dispoziţie de a colabora cu diferitele instituții culturale străine, la care se adaugă prezentări de carte, conferințe, mese rotunde. Îți mulțumesc, acum și în mod public, pentru faptul că, de cîte ori te‑am rugat, ai acceptat să participi la prezentarea unor cărți românești, unele dintre ele traduse și altele comentate de mine. Am prezentat împreună, printre altele, și alături de alți critici, romanul lui Ion Vianu, Vasiliu, foi volante, cartea Portretul lui M, a lui Matei Călinescu, am fost la dezbateri în jurul lui Norman Manea… Şi îmi aduc aminte și de vizita voastră plină de succes la București, prin 2003, a ta și a soțului tău, scriitorul, poetul și eseistul César Antonio Molina, mai tîrziu director al Institutului Cervantes și ministru al Culturii. Ești generoasă și cu oamenii care au avut un rol în desfășurarea carierei tale de critic literar și de eseist. Îți amintesc de omagiul pe care i l-ai adus, în prezentarea cărții tale (rezumat publicat în Observator cultural), lui Fernando Rodríguez Lafuente, pînă de curînd director al suplimentului cultural ABC. În paranteză fie spus, nu pot să nu-mi amintesc de frumoasele mele zile de la Institutul Cervantes din București, eu fiind numită chiar de Fernando. Ce te-a îndemnat la un asemenea gest?
Trebuia să-i aduc un omagiu, e un intelectual prezent și în lumea ziaristică – pornind de la direcția prestigioasei Revista de Occidente, a lui Ortega y Gasset, și ajungînd la cronicile sale literare, la intervenţiile sale la la radio și la televiziune, a fost, în același timp, la Institutul Cervantes, om de cultură, profesor și scriitor… cîtă nevoie avem de astfel de oameni! El a fost cel care mi-a oferit posibilitatea de a publica o cronică săptămînală în suplimentul de cultură al ziarului ABC, foarte apreciat în lumea culturală.
În Spania nu exista tradiția de a citi autori din așa-numitul fost „bloc comunist“
În prefața pe care ți-a dedicat-o, Claudio Magris califica cartea ta drept „o summa organică și, în același timp, fragmentară“, datorită capacității tale de a elabora o viziune de ansamblu a lecturilor și, în paralel, de a intui specificitatea fiecărui autor prezentat. Care a fost resortul care te-a făcut să scrii această carte de peste 1.400 de pagini? Vorbește-mi despre ea.
Îți mulțumesc, Ioana, înainte de toate, aș dori să comentez introducerea ta la acest interviu, foarte potrivită în legătură cu atitudinea mea dintotdeauna față de țările europene, influenţată de zona geografică în care m-am născut, sudul Europei, precum și de apropierea de un alt spațiu european, cel francez: familia mamei era din Roussillon, noi trăiam la Barcelona și mi-am petrecut copilăria și adolescența ducîndu-mă la bunici, de partea cealaltă a graniței, fapt foarte important pentru educația mea. Casă lor era plină de cărți și de reviste care nu se găseau în Spania, se comentau amintiri din război, unul dintre unchii mei fusese prizonier într-un lagăr de concentrare german. Noi veneam dintr-o realitate diferită, cea a războiului civil, și fără a fi participat la nici unul dintre războaiele mondiale.
Am făcut această paranteză pentru a-ți spune că, încă de copil, am perceput existența a două lumi diferite, Spania și ceilalți. Încă nu știam că „ceilalţi“ erau Europa, iar mai tîrziu, deși eram încă foarte tînără, simțeam diferența, noi veneam dintr-o dictatură și ne îndreptam spre democrația occidentală europeană – și nu voi apela la acel loc comun despre cît de cenușii sînt dictaturile și despre cîtă tristețe se percepe chiar și din respirația străzii –, dar simțeam, de îndată ce treceam frontiera, că totul era diferit, antrenant. Să nu uităm că dictaturile, în afară de atrocitățile politice, indiferent de semnul lor, duc la înapoiere mentală, ideologică, la o sărăcire a gîndirii. Dar această percepție a două lumi distincte intră în conflict și cu percepția mea legată de clișeele despre Spania, țara sudică prin excelenţă a Europei, „bogată“ în locuri comune negative, în ciuda marii noastre literaturi, a marilor noștri pictori sau arhitecți. În mine s-au născut aversiunea împotriva clișeelor, dorința de a le anula, și nu numai pe cele politice și geografice, dar și pe cele interioare, mentale, dorința de a neutraliza diferenţierile dintre Europa de Nord și de Sud, de Vest și de Est și de a ne cunoaște cît mai bine posibil. Faptul că am scris 1.500 de pagini, care puteau să fie 3.000 sau chiar 8.000, este o anecdotă, în fond, ceea ce doream să transmit, „resortul“ ei (ca să răspund întrebării tale) era dragostea profundă pe care o am pentru Europa, sînt filoeuropeană convinsă, ca și Claudio Magris – pe care nu numai că îl respect ca scriitor, dar cu care mă asemăn profund și în ceea ce privește înlăturarea prejudecăților. Am vrut să ne vedem noi înșine, europenii, o dată pentru întotdeauna, ca pe o mare familia comună. Prima ofertă pe care am primit-o de la editură era publicarea unei cărți care să culeagă toate textele mele, articole și conferințe legate de Europa Centrală și de Est, și atunci, dintr-odată, m-am gîndit că nu se poate să facem din nou o separație, o altă trimitire la ghetou nu, nu se poate, au trecut prea mulți ani în care am fost despărțiți într-un mod brutal, artificial, Europa centrală și de Est au cunoscut infernul, nu se poate să le încercuim din nou cu frontiere, fie ele și de hîrtie. Editorul a înțeles perfect despre ce era vorba, altcineva în locul lui s-ar fi speriat – de fapt, și eu eram cam speriată. Amîndoi știam cu ce ne confruntăm, era vorba despre o vastă imersiune europeană în general, eu scrisesem mult despre literatură italiană, franceză, acum trebuia găsit tonul cel mai coerent posibil, cu punctul de pornire în gusturile personale, deși fragmentate, parțiale (cum se prezintă în carte). Am citit mulți alți autori care, fie datorită unor schimbări de perspectivă (orice cititor evoluează de-a lungul anilor), fie pentru că textele despre ei figurează în alte lucrări ale mele anterioare, lipsesc din acest volum. În anii în care am scris cartea anterioară acesteia, intitulată Don Quijote în Carpați (1997), a început fascinaţia pentru Europa Centrală și, în general, pentru Europa, eram la început de drum, prietenii mă întrebau cînd s-a trezit în mine acest interes – în Spania nu exista tradiția de a citi autori din așa-numitul fost „bloc comunist“. Doar specialiștii universitari studiau literatura estică și a Europei Centrale – de altfel, nici nu prea existau traduceri. Eu am fost dintotdeauna curioasă și, cînd eram la Universitate, am început să citesc autori din acele părți ale Europei, aproape cu fanatism, scriitorii de acolo mă încîntau, mai ales Joseph Roth, citeam autori celebri și pe alții mai puțin cunoscuți sau deloc în Spania, polonezi, unguri, îmi plăcea mult sîrbul Danilo Kiš. Autorii preferați, mai ales din Europa Centrală, i-am analizat în Don Quijote în Carpați, carte în care cred că se află ADN-ul meu cultural. Toți avem un ADN cultural, interese și pasiuni care se nasc la începutul etapei universitare sau chiar mai devreme, în adolescenţă, și care se completează de-a lungul anilor, sînt ca straturile de ceapă care apar rînd pe rînd ramificîndu-se, apar autori și țări. Poate că în cartea despre care îți vorbesc, eu încă nu eram conștientă de ceea ce mă interesa în profunzime, dar, din comentariile făcute de cititori, profesori sau ziariști prin diverse interviuri, reieșea interesul meu special în a desluși tragedia secolului XX în Europa. Și acum, în cartea pe care o comentăm, fără să fiu eu neapărat conștientă, în substratul ei și în analiza celor 320 de autori aleși de mine, este permanent prezent dublul totalitarismului secolului XX, cel comunist și cel nazist, al Holocaustului, şi poate că în asta constă diferența faţă de cartea anterioară, în care mai presus de orice pentru mine era literatura Imperiului Austro-Ungar, care mă fascina și care a fost un moment prodigios în cultura europeană.
Piața literară spaniolă este dominată de traduceri din engleză
Pentru a le ușura înțelegerea dialogului nostru cititorilor care nu cunosc cartea, enumăr titlurile capitolelor: 1. „Țările Nordice: Saga interminabilă“, 2. „Rusia, Gigantul de necuprins“, 3. „Irlanda literară și iredentistă“, 4. „Marea Britanie, întorcîndu-ne la subiect“, 5. „Olanda și flamanzii: cărți că niște orașe“, 6. „Tradiția germană, de la Alpi la Baltica“, 7. „Europa centrală și mozaicul Balcanilor“, 8. „De la Yddishland la Israel“, 9. „Franța și francofonii: lărgind cîmpul limbii“, 10. „Italia: în avangarda secolului XX“, 11. „Din Portugalia și Brazilia la Africa portugheză“, 12. „Literatură turcă actuală“. Scriitori români sau legați de România sînt prezenți în capitolul 6 prin „Herta Müller: Tot ceea ce am“; în capitolul 7, prin „Panait Istrati: Vagabondul din Balcani“, prin „Norman Manea: Timpuri huliganice“ și „Gregor von Rezzori: Grisha, austro-ungarul“; în capitulul 8, prin „Aharon Appelfeld: Pierdut în pădure“ şi „Elie Wiesel: Datoria memoriei“; în capitolul 9, prin „Emil Cioran: Franța – o poveste de dragoste“, „Eugène Ionesco: Cînd domneau rinocerii“ și prin „Ana Novac: Numărul travestirii noastre“. În toată această extindere de țări, unele dintre ele cu frontiere „mişcătoare“, în afară de singularitatea autorilor, se poate vorbi și despre o intertextualitate literară?
Îmi place să scot în evidență momentele de strălucire ale fiecărei țări, în care, uneori, coincid filozofi, scriitori, poeți, mișcări artistice, care explodează la un moment dat, cum a fost în Ţările Scandinave, la încrucişarea de secole, Henrik Ibsen. Iar cînd ne aducem aminte de fatalitatea istorică a nenorocirii totalitare care a biciuit fără întrerupere, ani de-a rîndul, anumite țări din Europa, îmi dau seama cît de prodigioasă a fost rezistenţa culturii europene. Oricine s-a putea gîndi că, în asemenea circumstanţe, românii, cehii, polonezii, ungurii sînt la pămînt în ceea ce privește cultura, și n-a fost așa. Vitalitatea culturii refuză să dispară, inventează căi de scăpare, de rezistenţă împotriva dictaturii, în Polonia a fost o generație splendidă de poeți, iar în România a apărut o serie de scriitori azi foarte traduși, printre care, în primul rînd, Norman Manea și, cu tot specificul ei german, Herta Müller, alți scriitori exigenți și intelectuali de prestigiu precum Ion Vianu sau Matei Călinescu și alții mai tineri, printre care, mai ales, Mircea Cărtărescu. Sigur că sînt mulți alții pe care nu îi cunosc (încă). Odată cu căderea Zidului, editurile spaniole au început să publice traduceri, astfel încît am ajuns, încetul cu încetul, la zi, și așa am descoperit că era vorba despre o mare literatură, care s-a dezvoltat cu o caracteristică necunoscută nouă, adică fără obsesia unei pieţe care acolo nu există, avea o puritate originară, o autenticitate. Scriitorii se străduiau să ajungă pe cele mai înalte culmi, fără să se gîndească la divulgare, la piață sau la listele de bestselleruri, inexistente. Cum spunea Philip Roth, „în Occident se produce mult și, de fapt, nimic n-are o importanţă transcendentală, iar în Est, totul are o importanţă transcendentală“. Și așa am început să cunoaștem autori polonezi, cehi, români cu impresia că ne aflam în fața unei arte în care importantă era lupta încrîncenată pentru a găsi limbajul cel mai potrivit, uneori cu subînțelesuri (care să scape de cenzură), în care, fără îndoială, se află intertextualitatea despre care mă întrebai. După căderea Zidului, toți europenii au început să ajungă la acelaşi nivel, dar a fost un moment în care confrații noștrii constituiau un fel de rezervă artistică, spirituală, înlăuntrul unor condiții teribile de viață.
Dar de ce oare literatura română n-a ajuns încă, în Spania, la un statut asemănător cu cel al Poloniei sau al Ungariei, de exemplu, ca să nu mai vorbim despre cehi?
Ne întoarcem iar la tema pieței și consider că existența unui Premiu Nobel de literatură în ambianța literară a unei țări ajută, mai ales într-o societate de consum, la vizualizarea concretă a respectivei literaturi, ca mai apoi să aducă după sine alți autori, alte traduceri, pentru un public mai larg. În 2003, obsedantul Jurnal al lui Mihail Sebastian a avut un foarte mare succes, dar, evident, pentru un public mai restrîns. Acum, dintre români, scriitorii și cititorii mai tineri din Spania sînt fascinați de literatura lui Mircea Cărtărescu despre care scriam, într-un articol din ABC, că are o proză captivantă, lirică, sinistru-comică, speculară și metafizică, atingînd întotdeauna limitele. Important este ca un autor să tragă după sine alți autori și din ce în ce mai mulți cititori. În sensul acesta Norman Manea și Cărtărescu sînt, în clipa de față, fără îndoială, cei mai citiți și publicați autori din România. Norman Manea, publicat la una dintre marile edituri din Spania, Tusquets, și cu o prezență notabilă nu numai în Europa, dar și în Statele Unite, acoperă și aspectul Holocaustului. Ca și Kertész sau Márai, Manea insistă pe tema scriitorului martor la nimicniciei umane și pe trăirea exilului ca o supraviețuire etică.
Ce te îndeamnă să alegi o temă, un scritor, o carte?
De la 25 de ani am avut șansa să scriu fără întrerupere în cam toate ziarele și revistele spaniole, de la ABC sau El País la barceloneza La Vanguardia, și întotdeauna am avut privilegiul să-mi aleg subiectul.
Piața literară spaniolă este dominată, în ultimii douăzeci de ani, de traduceri din engleză. Generația tînără spaniolă – nu știu dacă se întîmplă la fel și în România, în Italia da – este fascinată de literatura din Statele Unite, face parte din miturile actuale, uneori chiar neluînd în seamă calitatea autorilor. Astfel, asemenea cărți ocupă spații foarte extinse în librării, în reviste și suplimente literare, este o manieră de a fi sau de a te simți modern, să vorbești despre David Foster Wallace, de pildă. Dar asta nu înseamnă că alți autori, francezi, români, italieni, etc., își pierd cu totul vizibilitatea – mai ales în acest domeniu îmi impun uneori alegerea. Editurile mici, pe care le cunoști și tu, luptă din răsputeri să spargă cercul blestemat al modei, și tu te-ai luptat și ai izbutut să-i traduci pe Vianu și pe Matei Călinescu, dar una e publicarea, și alta înseamnă, după aceea, piața, răsunetul pe piață, care depinde de mulți alți factori, în afară de calitatea autorului și a traducerii.
Important este să se continue lupta, să se insiste în a realiza traduceri de calitate, să nu abdice nici traducătorii, care trebuie să continue cu spiritul lor de intiaţivă, nici gestorii culturali – printre care Institutele de Cultură, precum, în cazul care ne privește, Institutul Cultural Român –, care să sprijine inițiativele venite de la specialiști. Într-un fel, este vorba despre o luptă dusă de critici literari, traducători cu inițiativă, editori de calitate, organizatori de acțiuni culturale, e ca un fel de voluntariat cultural.
Îmi place mult atitudinea ta, și acum aș dori să dezvolţi puţin ceea ce în cartea ta numeşti „mozaicul Balcanilor“: noțiunea de mozaic mi se pare foarte sugestivă și te-aș rugă să explici acest titlu atît de expresiv. (Te-ar interesa o carte a istoricului Lucian Boia intitulată România, țară de frontieră a Europei – dar nu e tradusă, am s-o propun!). Este, de fapt, o țară de mozaic bizantin ca populație și, din vremea clasică și pînă la Al Doilea Război Mondial, o țară cu frontiere mișcătoare.
Adevărul e că îmi place să găsesc titluri expresive, dacă se poate poetice, și m-a atras cuvîntul mozaic. Ne aflăm într-o zonă despre care, în Spania, nu se știa mare lucru, ceva mai mult despre România, care este o țară mai mare, și foarte puțin despre țări precum Serbia, Croația, Slovenia, Albania – Tirana, marea necunoscută –, Bulgaria. Prima pagină a ziarelor o ocupau evenimente politice, precum Războiul din Iugoslavia, care acapara atenția, precum și clișeele negative – și adevărate –, îngrozitoare despre dictatura comunistă. Se știau mult mai multe despre Ceaușescu decît despre intensa cultură română, care se desfășura în tăcere. Ca filoeuropeană, mă gîndesc mai mult la spiritul și la cultura diversității din acest mozaic și aș vrea să uit obsesiile care ne-au despărțit, trebuie să ne integrăm, ca un continent ce sîntem, și să aspirăm la valori bine determinate, cum ar fi libertatea și drepturile omului, și nu sînt slogane, ci realități la care participă și oamenii de cultură, trebuie să ne cunoaștem vecinii și să respectăm mozaicurile istoriei și ale diversității culturale.
Meritul cărții tale este excepțional și foarte generos, este un eveniment care poate să unească cititorii, stîrnindu-le curiozitatea în a cunoaşte acest „atlas“ al Europei care este cartea ta, depășind, astfel, orice formă de naționalism. Cum ți se pare afirmația lui Kiš despre „fragilitatea“ națiunilor mici, printre care şi România, care nu fac istoria, ci o suportă?
În România ați avut o generație extraordinar de cultivată, de un înalt nivel intelectual, și, lăsînd de o parte gloriosul nostru Secol de Aur, aș putea spune că România, cu toată „fragilitatea“ ei istorică, a fost, în epoca modernă, mai ambițioasă în aspiraţiile sale universaliste, în cunoașterea literaturii universale și comparate. M-am întrebat de multe ori de ce noi, spaniolii, nu citim mai multă literatură din alte părți. Răspunsul este că, avînd o limbă vorbită de peste 500 de milioane de oameni, în primul rînd trebuie să-i citim pe autorii care scriu în limba noastră, adică mexicani, peruani, argentinieni și atîția alții, de la Borges la Sábato, Carlos Fuentes sau García Márquez. Dar este la fel de necesar să ne cunoaștem și vecinii europeni. Aparținem unei tradiții foarte ample, arhivele bibliotecii noastre mentale trebuie să se împartă între lectura în propia noastră limbă și traducerile vecinilor noștri continentali.
Există zone magice în literatura europeană, Bucovina, de exemplu
În legătură cu ceea ce afirmai despre deschiderea intelectuală a României, Matei Călinescu scrie despre „avantajul“ de a aparține unei culturi periferice, care te obligă să cunoști și alte limbi, în cazul românesc, în general, franceză, germană, engleză și care te îndeamnă la o deschidere cosmopolită spre alte orizonturi. Dar se revenim la carte. În toată acestă „călatorie“ care este cartea ta, care dintre meleaguri te atrage mai mult?
Pentru mine există zone magice în literatura europeană, de exemplu, Bucovina, cu o istorie atît de legată de România, în care se concentrează scriitori de diferite provenienţe sociale, religioase, lingvistice, dar ei trăiesc, cresc împreună, jucîndu-se pe străzi, la școală, indiferent de tratatele politice, și pe urmă, fiecare în limba lui, creează opere de neuitat. Un exemplu ar putea fi Paul Celan, născut la Cernăuţi, într-o familie de evrei germanofoni, în epoca în care Bucovina făcea parte din România, a trăit în Austria, în România și apoi în Franța, a scris în germană, dar a tradus în această limbă autori de limbă română, portugheză, rusă, engleză și franceză, iar din germană a tradus în românește povestirile lui Franz Kafka. Și tot în Bucovina s-a născut și prietenul nostru Norman Manea, al cărui destin a fost legat, la un moment dat, de cel al lui Celan, fără să se cunoască, ambii fiind deportaţi de către naziști, în Transnistria.
Ai scris și ai vorbit de multe ori despre Norman Manea. În analizele tale literare ești mai degrabă clasică, nu separi viața de operă, un faci structuralism sau alte operații critice alambicate, dar adaugi tot soiul de nuanțe personale ce întregesc figura autorului pe care îl analizezi. Titlul textului dedicat lui Manea în cartea ta, „Timpuri huliganice“, dovedește nu numai cunoașterea operei sale (și a lui Mihail Sebastian), dar și comprimă expresiv și esența sa de scriitor și cetățean. De fapt, adjectivul „huliganic“, întrebuințat în sensul acesta specific în cazul celor doi autori evrei români, poate fi aplicabil oricărui tip de totalitarism. Cum spui tu, a citi astăzi mărturii directe ale timpurilor de barbarie, nazistă sau comunistă, în afară de inapreciabila lor valoare din punct de vedere omenesc și literar, este și o obligație. Este această „obligaţie“ canonul subtil al amplei tale lucrări? Practic, aproape toți scriitorii de care te ocupi se implică, într-un fel sau altul, în viața civilă, socială, și nu mă refer numai la cazul scriitorilor atinși direct de cele două genociduri europene, dar și la cei care au trăit războaiele mondiale, diferite mișcări sociale etc.
Da, pentru că și eseiștii au un flux al conștiintei secret, evident mă interesează foarte mult istoria individuală și colectivă a fiecărui autor contemporan. Nu demult, comentam cu Ignacio Vidal-Folch, care a scris mult despre România, faptul că se produc „constelaţii artistice“ de scriitori contemporani, cu o secretă corespondență între trăirile lor, uneori înlăuntrul unei adevărate prietenii. Astfel, Stefan Zweig era bun prieten cu Joseph Roth, dar și cu Romain Rolland și Freud. Între toți, se țese o complicitate legată de realitatea pe care o trăiesc. De-a lungul anilor mei de cititoare, mi-am construit propria mea bibliotecă, la care, în afară de texte literare, s-au adăugat scrieri istorice despre secolul în care trăiam, războaiele mondiale, Primăvara de la Praga, mișcările de solidaritate cu Polonia și Ungaria, căderea lui Ceaușescu. Se creează un substrat colectiv care ne cuprinde pe toți.
Ce părere ai despre afirmația lui Emil Cioran că „Europa are nevoie, după atîția ani de fanatism, de un val de îndoieli“. Ne aflăm acum într-o stare de îndoială?
El vorbește ca filozof, îndoiala este o bază de lucru pentru un filozof. Da, trebuie să apărăm îndoiala după atîtea afirmații, atîta fanatism și atîta intoleranță. Dar nu sînt întru totul de acord cu el, deși îl respect enorm; înțeleg îndoiala ca pe un mecanism de gîndire dialectică interioară, după care ar trebui să apară „iluminarea“, decizia, luarea de atitudine, dar, dacă ești plin numai de îndoieli, nu mai ai cum acționa, or, ceea ce trăim astăzi cere răspunsuri. Sigur că trebuie să înlăturăm dogmatismul și intoleranța, dar, în aceste momente în care totul este „lichid“, după expresia lui Bauman, în care totul se bazează pe un relativism moral, pe indiferenţă, pe incapacitatea de a lua decizii, cred că trebuie să fim intransigenți în fața lipsei de libertate și a neluarii în seamă a drepturilor omului.
Și pentru a termina, parafrazînd titlul textului despre Ionesco, care crezi că sînt formele de rinocerită în Europa de astăzi?
Cancerul actual al multor țări europene este manipularea prin populism, de orice fel ar fi el, manipularea minții, discursuri mincinoase și insistente în maniera lui Goebbels, care spunea: „Trebuie insistat în minciună în așa fel încît, pînă la urmă, să reiasă că e un adevăr“. Dacă în Europa fascismului și a comunismului totul era mai clar, acum, tendințele intolerante, autoritare, cu mari lipsuri democratice, se deghizează, preum în Venezuela, prin „alegeri libere“, se manipulează mentalitățile. Se creează un haos în care populismele se simt în largul lor.
De asemenea, și fanatismele sînt o povară primejdioasă pentru oamenii liberi, și mă refer la rasismele primare, absurde (cum ar fi antisemitismul obsesiv, rezistent la orice ideologie), la lipsa de dialog, la terorism. În fața tuturor acestor aberații trebuie să funcționeze statul de drept… şi scriitorii prin operele lor.
O ultimă întrebare, legată de maniera ta atît de personală de a scrie: tu, care îl admiri atît de mult pe Italo Calvino, ții cont de propunerile lui stilistico-literare pentru mileniul în care ne aflăm?
Da, și mai ales de concizie și precizie. Și prietena mea, Valerie Miles, m-a întrebat, într-un interviu, dacă sînt conștientă de limbajul în care scriu și de faptul că, după cum spune ea, ar avea un ritm, o muzică. Vă răspund amîndurora că nu sînt conștientă, dar, fiind o îndîrjită cititoare de poezie, probabil că asta m-a împins spre a avea, înlăuntrul conciziei, un ritm și un auz specifice, care mă fac să-mi dau seama cînd o frază nu e în regulă.
Interviu realizat
de Ioana ZLOTESCU