Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Capcana istoriei
- 02-10-2015
- Nr. 792
-
Cristian PÎRVULESCU
- Politic
- 4 Comentarii
Istoria se repetă? Să fi re-căzut societatea românească de astăzi în aceeaşi capcană în care au aruncat-o politicienii şi intelighenţia naţionalistă de acum 150 ani, cînd a izbucnit cu o virulenţă demnă de cauze mai bune celebra „chestiune evreiască“? Să fie, păstrînd proporţiile, „problema refugiaţilor“ de acum doar o continuare peste timp a aceleiaşi tendinţe manifestate în „chestiunea evreiască“? Atunci, după ce membrii comisiei constituante au fost obligaţi să modifice, sub presiunea „maselor bucureştene revoltate” conduse de Cezar Bolliac, forma iniţială a articolului 7 din proiectul a ceea ce va deveni Constituţia de la 1866, şi care închidea posibilitatea acordării cetăţeniei române evreilor, a fost nevoie de intervenţia categorică a „marilor puteri“, la Congresul de pace de la Berlin din 1878, pentru ca textul constituţional să evolueze puţin. Abia prin Constituţia din 1923, situaţia a fost remediată la nivel constituţional. La nivel societal, accentele antisemite din 1866, şi de mai tîrziu, din 1878-1879, au avut consecinţe ce se resimt şi acum. Atunci, Eminescu, în faţa ultimatumului occidental, care condiţiona recunoaşterea independenţei de acordarea cetăţeniei evreilor care locuiau pe teritoriul României, mergea pînă într-acolo încît considera că ar fi de preferat să renunţăm la independenţă decît să acceptăm acest preţ „uriaş“. […]
Asta face acest domn Pârvulescu, pledează pentru a demonstra cât de necesară era cenzura ….
când te duci în analiza istorică iți cam iese ce vrei să arăți din start, adică te învârți în jurul cozii!
asta cu antisemitismul consubstanțial românului a mai fost pusă aici!
determinismele etnoculturale ușurează la maximum gândirea, pot explica orice! o teorie care poate explica orice poate fi aruncată cu succes la coș!
noi, cum foarte bine arată InimaRea, am avut un deficit de modernitate și din această perspectivă s-ar cuveni a fi privite lucrurile!
o sugestie, dacă mi se permite, pentru domnul profesor Pîrvulescu, de la o mulgătoare de vaci din orașul industrial Plopeni: studiul epistemologiei!
Liviu Antonesi: Problema este ca dl Parvulescu discuta „romanismul” ca si cum ar fi po substanta imuabila, nu un produs istoric. E un demers straniu, de orientare etnopsihologica, or etnopsihologia e moarta stiintific de cind se nastea in Germania secoului al XIX-lea. Da, asemenea probleme trebuie abordate socio-istoric. In rest, Ro nu are un deficoit de europenitate, a tinut pasul cumva, ci unul de modernitate. N-am resusit s-o ducem pe cea dintii la bun sfirsit, a esuat in 1938, cu inceperea sirului de dictaturi, am orbecait pina in 1989 intr-un fel de extramiodernitate, am reluat–o dupa aceea. Merge greu? Da. Insa unii pasi au fost facuti, macar la nivelul formelor, ca sa spun asa. Dar acesta nu are cum sa fie un proces scurt. Daca nu avem parte de o catastrofa istorica, ne va iesi. Japoniei i-a iesit a doua modernizare dupa ce a ratat-o pe prima. E drept a luat-o mai din vreme, dupa ww 2…
Simt eu că-i musai să declar formal că n-am făcut o fixație pentru dl Pîrvulescu, cum n-am – cu alții ale căror idei eronate au darul audienței publice – și cu acelea am eu ce am.
Dl Pîrvulescu invocă istoria românilor, pornind de la premisa că ”România” (nume generic pentru ceea ce constituie teritoriul de ieri și de azi al țării) nu a făcut vreodată parte din ”Europa” (concept cultural – nu geografic, geopolitic, etnogenetic). Cum nici azi n-ar face, încăpățînîndu-se a rămîne la un stadiu preeuropean. E cum românii ar fi rămas alogeni în Europa – o seminție neintegrată și neintegrabilă. Aici, dl Pîrvulescu s-ar întîlni cu (ori ar merge-n albia aceleia) teoria istoriografiei maghiare – aceea despre migrarea valahilor pe acest teritoriu numit azi România, la secole după colonizarea acestuia de către urmașii Sf Ștefan.
N-are rost combaterea teoriei – devenită dogmă, nu confirmată istoric – dar, chiar de-ar fi adevărată, s-ar așeza numaidecît în șirul altor comunități neeuropene, colonizate-n Europa, și păstrîndu-și tenace etnicismul și/sau ”Credința” (evreii, armenii, țiganii, turcii, tătarii, lipovenii – pentru a le numai doar pe cele ”de la noi”). De-ți vine a-ntreba: Toate națiile astea sînt ori nu europene?
Aici, dl Pîrvulescu cred c-ar răspunde iezuit: În măsura în care nu s-au contaminat de la români – da, au devenit europene, mai ales dacă ne gîndim la evrei.
Cum cu ce să se contamineze? Cu șovinism, xenofobie, intoleranță, rasism – perene caracteristici românești (cel puțin, pe-astea crede dl Pîrvulescu că ni le-ar arăta Istoria Românilor. Idee în sprijinul căreia invocă –după Cațavencul caragialean – ”șaișopturile” noastre).
Prima observație ”istorică” ar fi aceea că Evropa creștină e antisemită de la-ntemeiere. Și că, abia după ce Holocaustul a dat îngrozitoarea măsură a perseverenței întru rasism, Europa l-a abandonat și condamnat – in corpore dar mai ales în varianta antisemită, care a produs genocidul a cărui amintire va fi veșnică, probabil.
Așadar, antisemitismul românesc – pus în pagină de dl Pîrvulescu, ca argument istoric al xenofobiei noastre – era sincron european fix la data la care-l invocă dlui. În fond, constituția de la 1866 refuza ”împămîntenirea” evreilor – altminteri, liberi să trăiască și să prospere în Țările Române, ca orice altă nație conlocuitoare. ”Profilul moral” al guvernării din Principate nu era doar dintr-atît ci alcătuit și din sclavagism (robii țigani) iobăgie, vot cenzitar – dar care excludea femeile de la acest drept, oricît de bogate; analfabetism, religiozitate pînă la fanatism: cam toate mărcile subdezvoltării.
Ar fi trebuit toate puse-n pagină pentru a se putea demonstra caracterul imuabil – și neameliorabil, apud dl Pîrvulescu – al românului dintotdeauna. Doar că nu i-ar mai fi servit teoria de vreme ce au dispărut din viața societății românești.
A doua observație ”istorică” ar fi aceea că perioada invocată de dl Pîrvulescu rămîne a formării statelor naționale – proces început odată cu momentul revoluționar 1848 și continuat pînă la dispariția imperiilor europene (după ”Marele Război”). Ba chiar prelungit – pe plan mondial – pînă după WWII, cînd s-a declanșat procesul decolonizării. Mai mult de un veac a durat să iasă omenirea din feudalism, iar Țara Românească n-a fost printre ultimele antrenate-n acest șuvoi istoric. Constituția din 1923 ”a făcut dreptate” evreilor din România Mare – însă acesta nu-i un argument demn de atenția dlui Pîrvulescu, care alta are de susținut, și-am arătat ce anume. Nemaipunînd la socoteală faptul că, de la proclamarea RPR pînă-n prezent, rasismul s-a evaporat din constituție. Totuși, dl Pîrvulescu susține că-n România rasismul e neîntrerupt, încă de pe la 1866.
Pe ce se bazează? Pe faptul că unele voci – nu poporul în ansamblu, cu-atît mai puțin guvernarea – au invocat ”pericolul” colonizării unui mare număr de musulmani, la noi. Aici vede dl Pîrvulesc intoleranța endemică la români.
Jenant demers pentru un academic românesc! Nici intelectual, nici de bun-simț – doar programatic antiromânesc.