Carnavalul apocaliptic (II)

Cu toate ingerinţele cenzurii de la finele deceniului nouă (printre cele mai importante eliminări – poemul dana popescu, despre sora autorului), cele două volume antedecembriste ale lui Cristian Popescu nu justifică relativa lor renegare. Dimpotrivă. Mitologia familială pe care o construiesc din materiale umile, dar cu o vervă debordantă, e unică în poezia românească prin capacitatea de a da identitate poetică (prin formula prozopoemului ludic) unor tragedii domestice. Susţinută de un vizionarism negru, ea creşte, biografic şi fantezist, pe fundalul kitsch-ului specific ceauşismului tîrziu. La sfîrşitul anilor ’80 – amănuntul nu trebuie ignorat –, familia ajunsese, pentru mulţi români, ultimul refugiu din calea dezastrului social. Produse ale unui destin personal grefat pe atmosfera unei lumi în derivă, alienarea şi obsesia morţii, definitorii pentru scrisul lui Cristian Popescu, sînt proiectate histrionic, absurdist şi suprarealist în jocurile de măşti ale unui carnaval atroce. Sînt, de fapt, jocuri de copil bătrîn care nu vrea şi nu poate să se maturizeze într-o lume periferică represivă şi bătrînicioasă. Apocalipsa pusă în scenă nu e veselă, ci caricaturală, burlescă sau grotescă. Radica­litatea poeticii popesciene (dacă pot să-i spun astfel) vizează reabilitarea kitschului a deşeurilor şi clişeelor cele mai degradate ale existenţei cotidiene, reînvestirea lor cu atributele […]