Cartea aspră a prieteniei

„Nu am nostalgia copilăriei noastre, e plină de violenţă.“ E o propoziţie care apare foarte devreme în romanul Elenei Ferrante şi care ar putea ordona tot ceea ce se povesteşte mai departe. Este vorba despre povestea Elenei (Lenú, fiică de portar), o fată care creşte într-un cartier mărginaş din Napoli şi care, întorcîndu-se în trecut, recuperează poveştile tuturor celor împreună cu care trăieşte. Povestea formării ei este, într-o foarte mare măsură, povestea prieteniei dintre ea şi Lila, o fată rebelă şi încăpăţănată, de o inteligenţă rară şi de o forţă pe care şi-a forjat-o într-un mediu violent, chiar extrem violent: periferia napolitană de la sfîrşitul anilor ’50. Romanul este primul dintr-o serie-cult, Tetralogia napolitană, care a cucerit în mod fenomenal criticii din întreaga Europă şi de peste Ocean. Poate că acest succes spectaculos, fără îndoială, mai ales că vorbim despre unul de critică, sincronizat cu cel de public, are mare legătură cu senzaţia de onestite a unei voci în relaţie cu lumea pe care încearcă să o cuprindă scriind. Nimic nu e edulcorat, nimic nu e trădat prin proiecţii şi exotizări, totul e sondat cu o tensiune tot mai greu de găsit în proza zilelor noastre. Poate că magnetismul acestei […]