„Cartea asta îmi place. Şi o citesc ca şi cum n-aş fi scris-o eu“

20 de cronici tipărite (vorbim despre reviste importante, Observator cultural, România literară, Dilema veche, Dilemateca, Tribuna), zece cronici pe net (reviste virtuale şi bloguri), un număr, să recunoaştem, destul de mare pentru un volum de debut. Premiul „Iustin Panţa“ şi, recent, Premiul „Mihai Eminescu“ de la Botoşani pentru Opera Prima. Premii cu miză şi fonduri în lumea literară, deşi putem lejer contesta instituţia premiilor, prin managerii şi politica lor mai mult sau mai puţin partizană. Dar, iată, ecouri certe şi favorabile. Dacă mai adăugăm 500 de exemplare vîndute din carte, putem vorbi despre un succes de public şi unul de critică. Te aşteptai? Cum te-a schimbat/influenţat a-cest traiect ascedent, ţinînd cont că acum un an predai manuscrisul Chipurile la premiile de debut ale Uniunii Scriitorilor? Ascendent, sigur. Acum un an, chiar dacă ştiam, în momentul în care am participat la concurs, că voi cîştiga, nu-mi imaginam că voi avea un succes atît de consistent, nici la critică şi nici la public. Adică în 2008 eram un aspirant, pe cînd anul ăsta deja sînt ceva-ceva scriitor. Cartea înseamnă un vis împlinit, o victorie, dacă vrei. Mai ales că au fost voci care mi-au spus că nu am talent, că n-am faţă […]