Cartea cu oraşe. Cartoline mişcate

Există cărţi despre care cu greu poţi să spui că le-ai terminat de citit, cărţi subţiri cît volumele de versuri, cărţi pe care le porţi după tine şi le deschizi oriunde, ştiind că ceea ce conţin e atît de dens, de difuz şi de greu epuizabil, încît ştii că n-ai cum să le închizi definitiv vreodată. Poţi în schimb să le foloseşti ca pe oracole, într-un fel de joc cu hazardul, practicat cu pulsul accelerat de adolescenţii întîrziaţi. Astfel de lucruri se întîmplă în general cu poezia, cu Un anotimp în infern al lui Rimbaud, de pildă, cu textele suprarealiştilor, dar şi cu Şotronul lui Cortázar ori cu prozele lui Vian. Sînt cărţi care declanşează manii şi ataşamente ultime, cărţi vîndute cu eticheta „cult“, care se cuplează, la modul cel mai viu, la traiul zilnic al celui care le citeşte şi care ajung să-l însoţească uneori o viaţă întreagă. Cîteva trăsături disting aceste „obscure obiecte ale dorinţei“ de multe altele: chiar de proză ţinînd, ele sînt modulare, le poţi deschide oriunde, fără să te simţi frustrat că ratezi succesiunea acţiunii, nu suportă încadrarea în gen şi păstrează un „ce“ nelămurit, o frază neterminată, un vers schiop. Cititorii le continuă de […]