De fiecare dată cînd venea vorba despre Ion Bitzan, continuarea interlocutorului era invariabilă: „[…] și cărțile lui“.
Exprimată în posteritatea artistului – nu l‑am cunoscut –, eticheta suna ca o demonstrație a stereotipului prin care tema recurentă își devorează autorul. De multe ori, recurența diluează tema, postum, printr-un Alzheimer al memoriei colective care reține doar superficialul și uită esențialul. Dar cărțile lui Bitzan nu apăreau nicăieri, pentru a-l cunoaște printr-un rendez-vous [in]direct.
Și totuși au apărut, în expoziția Ion Bitzan carte-obiect `79-`97, deschisă între 15 septembrie și 15 octombrie 2017, în corpul Boema al Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I“ din București. În mezaninul central se poate vedea unica „bibliotecă“ a artelor vizuale românești, într-un proiect BCU, împreună cu Fundația Bitzan și Fundația Universitară „Carol I“, curatorul expoziției fiind artistul vizual Mihai Zgondoiu.
Evenimentul nu este unul comemorativ, deși a fost vernisat la exact două decenii de la dispariția artistului, este mai degrabă un concentrat al actualității lui Bitzan în 2017. Să explic. Diferența față de 1997 este dată de buldozerul IT pentru care informația e singura care contează, iar suportul devine paria, pentru că, la urma urmei, nu face decît să taie copaci. Acesta este argumentul care justifică absolut tot, inclusiv comoditatea de a citi pe tabletă cartea momentului, iar materialitatea cărții devine prima victimă colaterală, printr-o dispariție corectă politic. Or, cele 45 de cărți ale lui Ion Bitzan sînt tot atîția avocați pentru cărțile din lateralele atriumului. Pledoaria e valabilă și pentru viitorul lor, pentru că nici un pixel nu va putea reda vreodată obiectualitatea care intră în codul mesajului.
Dincolo de contraponderea la genocidul digital, cărțile-obiect sînt deconstrucții și reconstrucții simultane sau consecutive, într-un flux voluntar sau involuntar, explicite sau cabalistice, care invită la o parafrază după Blaise Pascal – sînt trestii gîndite. Imaginea este accentuată circumstanțial de lumina zenitală tamizată, în dominanta verde-acvariu a interiorului corpului Boema al bibliotecii, unde tăcerea e obligatorie din respect pentru utilizatorii spațiului.
-
- Galerie Foto
Material, exponatele sînt încadrate între volumetria impunătoare, dar aerată a Biblionului din 1993 expus la Bienala de la Veneția în 1997 și greutatea concentrată a bronzului din lucrarea-trofeu realizată pentru premiile UNITER în 1992. Spațiul este partajat printr-o secvență formală expusă central, instalația Nicolaus Olahus (Masa de lectură/Tăcutele cărți), unde celule de memorie scrisă sînt recompuse serial – în parte și în întreg – pe ancora tomului deschis. Singura concesie acordată ecranului LCD sînt două filme de epocă ce îl prezintă pe creator, pe omul Ion Bitzan.
Semantic, fiecare carte-obiect este o lume aparte, în care deconstrucția conceptului însuși eliberează interpretarea către chei multiple care deschid compartimente întrepătrunse. Dihotomia „carte-obiect“ dispare la intersecții de arte și simțuri. Acolo autorul pare că ar dori să fie citit cu răbdare, iar ambiguitatea remanentă îi protejează rezerva de intimitate. În acest sens ar putea fi interpretată și „carapacea“ uneia din ultimele lucrări ale artistului, Margarita Preziosa Novella, din 1997.
Cum l-am descoperit pe Bitzan prin cărțile lui? Am găsit coexistența trestiei gînditoare a lui Pascal cu ludicul conștient de afinitatea sau poate chiar de filiația cu generația Dada, poate mai apropiat de Gherasim Luca decît de Tristan Tzara. Artist pentru care creează, în 1996, caietul cu același nume expus acum și expus în premieră la Centenarul Tristan Tzara, la Maison de l’UNESCO la Paris. Deosebirea de Dada e una de volum, pentru că Bitzan are adîncime acolo unde dadaiștii se opresc. Această a treia dimensiune este revelația unei terra incognita, una atemporală, în care filonul mistic al primelor manuscrise iluminate e în armonie cu experimentul grafic strict contemporan. Colajul este un ingredient complementar hîrtiei în rețetă proprie, la fel cum semnul migrează între diferite lumi și categorii ideatice, pentru a popula unitar, cu opera omnia, acest nou teritoriu. Se poate distinge și o dedublare, care apelează la resursa enigmei ca la un refugiu într-o perioadă în care și cele nespuse erau interzise. Sper să fie conform cu amintirea lui Bitzan în memoria celor care l-au cunoscut.
Experimentul își schimbă permanent scara și tipologia, de la plierea de acordeon din Fără Titlu 39, din 1979, la ștampila dedicată literei din Declarația Împăratului Traian (1988). Așa s‑ar putea explica încă o probabilă revelație pe care a avut-o Bitzan, și anume momentul despărțirii de grafică, ceea ce a catalizat o nouă disciplină, Ion Bitzan fiind unul dintre fondatorii catedrei de design a Universității Naționale de Arte din București, alături de Vladimir Șetran și Paul Bortnovski.
Artistul vizual Mihai Zgondoiu, curator în acest proiect, este o alegere care respectă contemporaneitatea lui Bitzan și al cărui interes pentru carte ca integrator de fibre și suflete datează de ceva timp, un exemplu fiind proiectul din 2010, 4×4 Instalația de Carte, la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia.
O coincidență interesantă, întîmplătoare sau nu, este dată de apariția, în aceste zile, pentru prima dată după foarte multă vreme, din cîte îmi aduc aminte, a unei cărți-obiect a lui Bitzan, la o licitație din București. Lucrarea, intitulată Carte cu pietricele, apare cîteva secunde și pe ecranul cu două fețe „plantat“ în instalația centrală din expoziție. Cartea cu pietricele este prezentată la categoria „Sculptură“, o inexactitate care demonstrează sărăcia cataloagelor caselor de licitații în fața complexității artelor vizuale contemporane.
Într-o secvență fericită, și Muzeul Național de Artă Contemporană are în pregătire o retrospectivă Bitzan. După ultima expoziție personală de la MNAR, din 1996, artistul a dispărut de pe simeze, reapărînd doar sporadic, în expoziții tematice, de reamintit aici expoziția Patru fețe ale modernității, de la ICR Londra, din 2011. După 21 de ani, Bitzan revine în forță în actualitatea imediată, datorită colaborării dintre Fundația Bitzan (prin Irina Bitzan) și BCU (prin Mireille Rădoi). Este un contact meritat, cu un public nou, la fel de atent la mesaje complexe, dar necontaminat de stereotipuri. Dacă anvergura întîlnirii cu Ion Bitzan la MNAC va permite o vedere de ansamblu a traseului său sincretic, expoziția din atriumul Bibliotecii Centrale Universitare poate fi considerată ex-librisul său esențializant.