Ce se întîmplă în iubire?

Nu se întîmplă cine știe ce. Nimic nou, aparent. Toate-s vechi și nouă toate. Aceleași emoții și sentimente, tînjeli și suspine, furii, deznădejdi, ispite, vise și resemnări, panoplia e largă. În viață, ca și în literatură.

 

Alain de Botton (n. 1969) scrie cu aplomb despre orice. Are vervă, e un bun observator al lumii în care trăiește, merge cu plăcere la bibliotecă și se dovedește și un bun povestitor. Că e eseist sau prozator, analist, comentator sau critic de artă, una peste alta, vrea să arate că el le știe și le sucește din idei și cuvinte pe toate. Cărțile lui de nonficțiune sînt parazitate de diferite povestiri și de istorii erudite, mai mult sau mai puțin personale. Așa cum cărțile lui de ficțiune, extrase din preumblările sale de-a lungul Europei – e născut la Zürich, dar școlit și trăit în Marea Britanie – sau de-a latul lumii, conțin elegante formulări rabinice, atunci cînd nu se vor simpatice și atractive sau ironic‑cinice cu tot dinadinsul. Este un scriitor cu popularitate, un penseur cu notorietate – fondator al unei School of Life (o nouă viziune asupra educației, fără să știm/verificăm despre ce e vorba), știe ce înseamnă succesul. Îi iese bine orice face. Nu intrăm în comentarea ansamblului operei – am luat la mărunțit fiecare op tradus în limba română –, ci poposim preț de cîteva aproximații asupra unei cărți apărute îna­inte de dispariția lui Sebastian Ghiță, de­spre care vorbește toată lumea. N-ar fi exclus ca Alain de Botton să stea de vorbă cu el la Belgrad și să ne livreze la toamnă o nouă (surprinzătoare ca de obicei) carte. Volumul de față se numește, provocator, Ce se întîmplă în iubire (The Course of Love, 2016, Editura Humanitas Fiction, 2017, colecția „Raftul Denisei“ – care s‑a umplut bine deja în cei peste zece ani de apariții continue –, traducerea din limba engleză de Radu Paraschivescu, veșnic atent la ultimele apariții). Rabih Khan, fiul unui „inginer civil“ libanez și al unei stewardese germane, este un arhitect cu biroul lui, cu treburile care merg, dar mai și șchiopătă; de la Londra, ajunge la Edinburg și ține în casă cărți despre Mies van der Rohe etc., se combină cu o scoțiancă sadea – păr roșu, pistrui, carnație albă etc. –, Kirsten Lelland, din Inverness, toate rudele vin din acea părticică din Scoția, ca să facă o familie britanică, supusă apoi, datorită abilităților lui Botton, tuturor petrecerilor conjugale și de cuplu. Luînd în răspăr cu o fină ironie tot ceea ce se poate consuma într-un cuplu, de la obligațiile casnice și cele legate de creșterea unui copil la viața erotico-sexuală și la cea profesională. Dintr-o Mare Britanie de dinainte de brexit, inventariind întregul arsenal de stereotipuri, locuri comune, banalități acceptate sau refuzate și mereu reluate. Un roman simpatic, ghid/dicționar de situații și moravuri de zi cu zi, parcă adunate deja de Flaubert, fără a fi și o carte de mare literatură. Cum sînt și vor rămîne Roșu și negru, Doamna Bovary, Moarte la Veneția sau Străinul. Succesele repetate ale lui Alain de Botton s-ar putea să-i joace feste.

 

Dorit Rabinyan, care nu e neam cu Ștefan Agopian sau cu Varujan Vosganian, ci este o scriitoare israeliană provenită dintr-o familie de evrei originară din Iran, era pînă mai ieri o autoare necunoscută pentru mine. Citind romanul Viața dincolo de graniță (Editura Polirom, 2017, traducere din limba ebraică și note de Any Shalom), am descoperit nu doar un roman excelent, o autoare interesantă, dar mi-am făcut și o prietenă. Așa s-a întîmplat și cu scriitoarea de origine turcă Elif Shafak, după ce i‑am citit Bastarda Istanbulului și apoi tot ce i s-a tradus în România…

Avem iar o poveste de dragoste, unde intervin, pe lîngă amorul propriu-zis, aspectele etnico-religioase. Eroina cărții – parte din roman acoperă o secvență din viața reală a autoarei – este e o evreică pripășită la New York, acolo unde întîlnește întîmplător – NYC fiind un uriaș „melting pot“ de naționalități, etnii și religii, combinate fericit într-o componentă autentică a spiritului american – un pictor palestinian, musulman, cum ar veni. Sentimente reciproc împărtășite, unde își vîră nasul nu doar agenții FBI, ci și propriile rubedenii. În Israel, ca și în Palestina sau oriunde în lume, nu e chiar indiferent pe cine ai lîngă tine, de cine te amorezezi, pe cine aduci în casă. De aici și complicațiile din roman. Nu voi spune exact ce și cum. Voi aminti doar un incident legat de soarta cărții și această poveste de dragoste dintre o evreică și un palestinian. Hassan Hourani (1973-2003), căruia îi este dedicat romanul, chiar a existat, a fost pictor la New York și a murit cu totul aiurea, îno­tînd în Mediterana, undeva lîngă Jaffa. Destinul, fatalitatea, voia Celui de Sus, oricare ar fi el. „Iată o carte care m-a impresionat“, zice Amos Oz. „Nici măcar tragedia celor două popoare nu umbrește povestea de dragoste din roman, construită cu eleganță, cu precizie, cu o remarcabilă finețe.“ Mi se pare interesantă însă explicația Ministerului Educației din Israel, care a respins introducerea cărții lui Dorit Rabynian în programa școlară, pe motivul că „relațiile intime dintre evrei și neevrei amenință identitatea națională“. Departe de fi un subiect de glumițe, ne putem întreba dacă această atitudine n-ar merita luată în considerare și în Europa, deja amenințată de bomba cu ceas care este demografia. Dar asta ar putea fi un subiect pentru un alt roman, încă nescris.

 

Patru romane traduse la noi, dintre care au apărut deja trei, iar al patrulea va fi lansat la Bookfestul din acest an, îi aparțin unei autoare surprinzătoare, Elena Ferrante. „Fenomenul Ferrante“, milioane de exemplare vîndute, succes internațional… Volumele care au apărut deja în Tetralogia Napolitană sînt, în ordinea apariției, Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei ce rămîn, iar proxima apariție se intitulează Povestea copilului pierdut. Ce face Elena Ferrante cu cele două eroine ale sale? Căci despre povestea a două prietene este vorba. Parcursul lor existențial, cu bune și cu rele, din copilărie, cînd Napoli era într-un anumit fel, și pînă la maturitate (cu soți, copii, divorț, necazuri etc.), cînd Napoli devine, la rîndul său, altceva decît acela din amintire. Anii ’50, ’60, ’70 sînt puși la RMN. Orașul, ca și cele două prietene, aflate într-un soi de concuren­ță, alcătuiesc magma epică, dură pe alocuri, consistentă și fluidă, altminteri, a romanului. Un fel de Vezuviu narativ, cu erupții violente, urmate de pauze constructive, cînd viața intră într-un soi de normalitate. Care o fi aia? Cei care pleacă și cei ce rămîn (Editura Pandora M, 2016, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone) aglutinează tensionat toate aspectele vieții dintr-o Italie care se reconstruiește și se regăsește, „Meseria de a trăi“ devine chiar o ocupație lucrativă, după cel de-Al Doilea Război Mondial. Celor dornici de detalii le recomand un studiu dens semnat de Enrica Sartori în „Le Magazine Littéraire“, nr. 563, 2016.

 

O carte în care o simplă poveste de dragoste poate naște pagini de bună literatură se dovedește a fi Carol (Editura Litera, 2017, traducere din limba engleză și note de Ioana Văcărescu), aparținîndu-i unei scriitoare americane mult mai puțin cunoscute decît Alain de Botton: Patricia Highsmith (1921-1995). Nu, nu este o banală poveste de dragoste între două femei. Este o simplă și complicată deopotrivă poveste de dragoste. „Cea mai complicată poveste este dintre un EL și o EA“, spunea cînd­va Geo Bogza… Să ne oprim puțin asupra unui roman care a făcut ceva vîlvă la vremea lui. Scurt și la obiect, din pricina unei iubiri dintre două femei. În 1952, după un debut care s-a bucurat de succes și cu o notorietate dobîndită deja, Patricia Highsmith publică în Statele Unite, sub pseudonimul Claire Morgan, The Prise of Salt, un roman articulat, pe un subiect delicat și incomod, refuzat de o editură faimoasă, Harpers&Bros, cu care autoarea colabora. Romanul se retipărește ulterior (în 1989) sub titlul Carol și sub numele real al autoarei, cu o postfață în care Patricia Highsmith povestește pe îndelete însăși aventura cărții. Și a vieții ei. Această ediție apare acum în variantă românească.

Carol este un fel de love story la New York, descriind o pasiune ce se consumă intens și pe fugă, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial – timpul și epoca sînt suspendate, lipsesc cu totul detaliile politice sau sociale, atît de pregnante la Ferrante –, între o jună de vreo 20 de ani și o doamnă mergînd spre dublul vîrstei ei. Protagonista ieşită din adolescentă se numește Therese, își caută cu multe temeri și bîjbîieli un drum prin viață, fără să știe exact ce vrea și ce poate, sub toate aspectele, inclusiv sentimental. Cealaltă eroină, Carol, care dă și numele romanului, o soție și mamă cu un statut social consolidat și protejat de o bună situație materială, dă curs propriilor pulsiuni erotico-sentimentale. Sigur că dragostea lor vinovată este sancționată de un soț gelos și de șantajul existenței unui copil, dar lucrurile nu se vor opri aici. Evitînd un final dramatic – gen Anna Karenina sau Madame Bovary –, povestea rămîne deschisă unei eventuale prelungiri a acestei intense iubiri. Există și un al treilea personaj, cele două sînt, în fond, trei, o anume Abby, mereu în preajma lui Carol și a lui Therese. Pînă la urmă, își găsesc toate locul în New York. Și în propria lor existență. Absurdă, pe alocuri, cu bucurii și întristări, cînd nu te aștepți. Are existența vreun sens în lipsa iubirii?