Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Ce-şi aminteşte Al. Călinescu despre Roland Barthes
- 25-09-2015
- Nr. 791
-
Alexandru MATEI
- POLEMICI
- 18 Comentarii
Săptămîna trecută, cu ocazia centenarului Roland Barthes, criticul ieşean Al. Călinescu – într-un comentariu difuzat de Radio Europa Liberă şi prezentat pe site-ul europalibera.org –, unul dintre cei care cunosc bine, s-ar zice, opera eseistului francez, scrie: „Barthes s-a aflat, imediat după război, la Bucureşti. A lucrat la Institutul Francez, înainte ca acesta să fie închis de regimul comunist. Nicăieri nu face Barthes vreo aluzie la acei ani, deşi a fost un martor privilegiat la instalarea unui regim totalitar. În 1974 a întreprins, împreună cu cîţiva discipoli de la revista Tel Quel şi totodată mari admiratori ai lui Mao, o vizită în China. Notele sale de călătorie au apărut postum, mult mai tîrziu, în 2009, şi reprezintă o mare decepţie: acest om atît de inteligent se lăsa orbit de propaganda oficială. Barthes intră astfel în categoria, vai, atît de numeroasă a intelectualilor occidentali ce refuză să vadă realităţile regimurilor totalitare“.. Ştiţi cum e, cînd n-ai chef de ceva, dar există o conştiinţă care trebuie împăcată, faci ce faci şi scapi. Dacă eşti politician în 1990, zici că interzici partidul comunist sau mulţumeşti unor mineri; dacă eşti psihiatru, dai un pumn de medicamente; dacă eşti intelectual cu prestigiu, nu te-apuci […]
Ma uimeshti; nu te suspectam shi de rea-credintza. Am facut INITZIAL o ironie (absolut DECENTA), plecand de la gresheala ta de logica shi de la pretziozitatea-ridicola cu care citezi shi te bagi in toate (dar mai ales in seama). Cu aerul de modestie inocenta al mulgatoarei.
N-ai ‘gustat-o’ deloc shi ai dat-o pe Spiru Haret, dr. Oprea scl.
Dar ceea ce tzi-a scapat (?!) este ca, practic, in fiecare postare tzi-am spus SHI cu ce nu eram de acord din ‘tezele’ tale sau ale autorilor preferatzi. O fac shi acum, in incheiere: Lenin shi Gorki tzi-s Lumina!
PS Nu te-am considerat „Autor”, ci „mulgatoare de vaci cu coada sus”. Daca tot citeshti, citeshte ce am scris. Atentzie, sa conspectezi bine.
*unu* anunță părăsirea forumului O.C. pentru că la critica, ironie, divergență de păreri a primit *umori urât mirositoare*…și mă nominalizează și pe mine la *autori*…
eu una nu am văzut nici o critică sau divergență de păreri ci doar atacuri la persoana, că nu sunt cultă, că mă dau cultă, că este o treabă foarte urâtă să citezi autori și textele lor..că cultura (sic!) înseamnă să gândești cu capul propriu și să ai propriul suflet ( adică eu pe astea nu le am!), jigniri ce mai încolo și încoace..ieftine, dar tot jigniri…
am fost pusă în ceea ce se numește paradoxul lui Popper…
dacă nu i-aș fi răspuns, ar fi crezut că a avut dreptate în cele spuse, dar aș fi arătat că nu mai există ca persoană..
i-am răspuns pentru a-i contesta dreptul de a mă jigni prin solicitarea de a merge la bibliotecă, căci acolo se tratează frustrările! în felul acesta, l-am luat în seamă ca persoană!
ei bine, această *persoană* ne părăsește! folosesc drept răspuns același pe care i l-a dat Lenin lui Gorki, când acesta i-a scris că intelectualii părăsesc partidul..
dar pentru a ști care a fost răspunsul trebuie mers la bibliotecă!
vrei-nu vrei, tot biblioteca este salvarea!
Ma incearca, mutatis mutandis, un acut sentiment de solidaritate. Combinat cu impresia, ce tinde sa devina certitudine,
ca ar cam trebui sa ‘ne vedem de treaba’.
In acest forum orice ironie/critica/divergentza de pareri declansheaza umori urat mirositoare.
Fie ca provin de la „Autori” sau de la „mulgatoare de vaci cu coada sus”.
Bonus:
Unele sau altele
Ce scrie unu’, care gandeshte una, shi ce intzelege altu’, care crede alta, depinde, pana una-alta, de faptul ca unu’ se
ocupa cu unele, iar altu’ cu altele.
OK. Et pourtant……Simenon autor belgian (Maigret e totusi prototipul conisarului din hexagon – flic e prea „jos” – din prima jumatate de secol XX) mi-a adus aminte de un amic belgian care-mi demonstra ca vorbeste un langaj diferit de „le Francais” cu septante, octante, nonante.
PS Felicitari pentru efortul de a urmari profesionist serialele TV indiene. Eu unul habar n-aveam de Ichcha dar auzisem de Salman Khan si de Iulia Vantur. Sper ca nu incalc vreo reglementare daca recomand citirea saptamanalului SAPTE SERI.
Stai si nu stii ce sa mai crezi: vorbesti (“dialoghezi”), ca evreul rugindu-se de ani 60 la Wailing Wall, to a freakin’ wall (dupa cum zice anecdota)… si la urma te mai si trezesti –dupa o fructuoasa interactiune- ca preopinentul, si ça s’trouve, se semneaza cu numele tau, scris cu minuscule, cum e rutina. Eu pot intelege ca unii sint ocupati cu viata si cu cestiuni arzatoare si, de buna seama, serioase; nu sufar daca nu sint bagat in seama. Dar, de ce lectura fuserita, in diagonala, au mieux, si raspunsuri in dodii? Si, de par egzamplu, de ce sa “sufere” ‘lucid’ pentru ca eu l-am citit/citat pe “un belgian”? (care, va mai fi fost si tuberculos, par dessus le marché…)
Punct de plecare a fost citatul “Barthes intră astfel în categoria, vai, atît de numeroasă a INTELECTUALILOR OCCIDENTALI ce refuză să vadă realităţile regimurilor totalitare” (Al. Calinescu), luind in considerare „atitudinea” lui Barthes in timpul vizitei in China maoista si reflectata in insemnarile din Carnetele chinezesti. Asta era in cestiune si constiintsa chircita, tetraplegica a fintinarului arthesian. Ce e de mirare ca, in context, faci referinta la Simon Leys (Sinologul, par excellence, si inca francofon!), la Pasqualini, la Istrati, Koestler, Orwell ba, culmea indraznelii, la Gide, homosexualul, care n-a reusit performantsa de a se en’kiki’na in URSS, cum Barthes in China, la Camus si Baudelaire (da, e si el pe-acolo!). Sa vorbesti de China maoista si sa nu faci referintsa la Simon Leys ori Pasqualini e ca si cum ai vorbi de Gulag fara sa te referi la Soljenitsin, ori Shalamov . Nume “minore”, cuvinte multe, desigur (ca si -iertare WAM-, notele prea multe la Mozart … ) Si , fara inconjor, Cartarescu a fost mai intelept si mai norocos sa-l prinda pe ’89 , la 35 de ani , cu Levantul scris, decit Alexandru Matei cu 14 ani in tolba; urmarile, hélas! se vad, ca si Marele Zid, din spatiu . Pina la urma, posibil sa nu fie rea-credintsa si, poate, ar trebui sa ma resemnez: you can take the boy out of the Balkans (ba, sa-l mai si doftoricesti prin capitale vestice), but you cannot take the Balkan/s out of the boy.
argumentul ( răspunsul) legat de Kazantsaki este puternic, nu am ce comenta…
totuși, la prima parte a răspunsului am o replică…
să plecăm de la unul din modelele explicative ale liberalismului, cel al lui Hobbes, e vorba de ideea contractului constituțional, cel realizat de doi actori egali ( mai bine zis ca si cum ar fi egali), contract ce *produce* societatea, prin care se iese din starea de natură si care este garantat de stat..
această idee este *atacată*, la dreapta de nazism, care susține că nu oricine ar avea dreptul să intre în contractul constituțional, mai exact, că evreii, țiganii și comuniștii nu ar avea acest drept, astfel că societatea va ajunge în viitor să fie mai bună și mai dreaptă, pentru că va fi mai curată, adică curățată de suboameni ….aici bag o strâmbă doamnei Pippidi, eu nu as fi folosit sintagma *România curată*, mă rog, asta e altă problemă..
la stânga, ideea hobbesiană este explicit atacată de Engels și de Marx, anume că la întemeierea contractului constituțional, actorii nu erau în stare de egalitate, deci contractul a fost impus, statul, ca garant al lui, ține partea celui puternic care și-a impus voința, prin urmare, trebuie să mergem la momentul zero al omenirii…
repet problema: atât nazismul cât și comunismul au apărut după momente de înflorire a capitalismului, după un război major în interiorul societății capitaliste ( cum așa?), iar abordările politico-pragmatice au reprezentat punerea în pagină a ideilor mai sus enunțate.. de aici mirarea că abordăm aceste regimuri totalitare ca și cum ar fi venit de pe Marte..
eu fac eforturi semnificative ca să mă ridic, mulgătoare de vaci fiind, la înălțimea discursului unor intelectuali, spre deosebire de alții, absolvenți de facultate *Spiru Haret* cu doctorat la Gabriel Oprea, care nu fac nici cel mai mic efort în a produce discursuri care să nu semene cu cel al unor grăjdari..
ăsta este un răspuns pe care-l dau domnului Liviu Ornea, intrigat de valoarea și rostul doctoratului la români…care reprezintă o formă de solidaritate socială și de comuniune la nivelul discursului, la nunți, botezuri și pe forumuri!
cu alte cuvinte, rezolvată fiind chestiune stimei de sine, doctoratul ne readuce la stadiul de unde am plecat..
parafrazându-l pe gânditor aș zice că doctoratul este răspunsul autohton la chestiunea subiectivității..
Mă iertați, mi se pare că așezați foarte multe cuvinte în enunțuri pînă exprimați ceea ce voiați. Chestiunea Camus e interesantă, după cum știți Camus a fost un autor fetiș pentru Barthes. S-au certat după la Peste. Însă Camus și Barthes au fost doi scriitori foarte diferiți, nu are rost să-i comparăm din perspectiva conștiinței înțeleasă zaharia-stancian. Barthes nu este orbit de nicio propagandă, poate vede, dar refuză să scrie într-un anume fel. Convin că poate fi judecat, despre asta-i vorba și în Străinul, de altfel. Dacă vreți, din această perspectivă, poate fi acuzat de indecență, Văd că sunteți revoltați pe comparația cu Cărtărescu. Da, Barthes era mai în vîrstă. Dar mi se pare simplu: trăind într-un regim liber, și-a permis să se țină de un program de creație și de gîndire în care putea să-și permită indecența de a nu denunța efectele totalitarismului. Dacă o făcea, nu văd la ce bun ar fi scris Emipre des signes, de pildă. O operă are propria ei închidere. Formă. În această formă nu încăpea discursul care denunță un regim, probabil.
Aș fi vrut sa fiți mai atent la discuție. În primul rînd, vorbeam de Carnets de voyage en Chine. Cum adică îl apăr pe Barthes „cu citate „private” aparute multi ani dupa moarte”? Am citat din respectiva carte, cu o excepție.
În al doilea rînd, în privința paralelei. Nu de Gaulle era în chestiune, ci China lui Mao și România lui Ceaușescu. Nu venise deloc vorba despre literatura cărtăresciană. Sunt deschis la orice dialog, dar e drept că dacă din toată literatura franceză mai citiți un belgian, va fi greu să vorbim despre Barthes…
în timpul meu liber, atât cât este, eu nu sunt nici literat, nici filozof și nici fizician cu aplecare sinceră și izbutită pentru amândouă, l-am răsfoit și eu pe R Barthes
nu am rămas impresionat, ceva sau cîteva păreri simple, fără pretențiii, am scris în altă parte. îmi amintesc acum doaar o ffază: ”a filozofa? -ține mai mult de un ordin moral, decît de un ordin metafizic” —citat aproximativ din Le grain de la voix
entarii,
CAMUS? despre Camus? aici, în acest amalgam greu de suportat, mă refer la commentarii, nu am nimic de spus și poate că muza conștiinței – dacă există- e bine să rămână pe munte….
na! că împotriva dorinței mele, m-am băgat și eu în … seamă, n-am stricat, laptele, sper
Capitalismul (veros) a impins Omenirea la nazuintze (spirituale, desigur), la valori noi, precum nazismul shi comunismul.
Mashinaria sociala s-a pus in mishcare:
Unii, ganditorii, au elaborat teorii shtiintzifice (cu clase, lupta, rase, masuratori pe cranii,…, shi promisiuni pentru \’lumea cea mai buna\’). Altzii, cititorii, le-au imbratzishat ideile shi le-au propovaduit poporului. Care a fost foarte impresionat de promisiunea fericirii (nu tocmai universale, mai erau shi dushmanii fericirii, dar aia vor fi exterminatzi). Shi a purces la punerea in practica, intocmai, cu arma-n mana. Restul e istorie. Rescrisa, de catre invingatori.
E simplu: totul incepe prin a vrea musai sa te bagi in seama; pana la a dori sa transformi lumea in una mai buna, e doar
un pas. Un pas mic pentru om, mare pentru Omenire.
Pe rand:
Nazismul nu a contestat capitalismul decat cel mult pana la „noaptea cutzitelor lungi” – lichidarea lui Roehm. Mussolini a fost mai critic la adresa capitalismului – fusese socialist in tinerete, dar si el si Hitler au criticat in anii finali 30 capitalismul doar pentru plutocratia – suspectata de subordonare bancherilor evrei, in realitate coexistand perfect cu capitalistii „natzionali” de genul Krupp sau proprietarii FIAT.
Anumite valori au caracter istoric, deci se schimba de la o epoca la alta. Dar sunt si valori mai „rezistente” – de exemplu Cele zece Porunci.
Problema cu Kazantsakis si cei ca el este ca puteau calatori LIBER in ambele sisteme – sau in toate trei: comunism, nazi-fascism, capitalismul democratiilor liberale, si deci compara realitatile lor. Ca sa alegi realitatile sovietice si sa-tzi pastrezi alegerea timp de peste 30 de ani (1925-1957) tzine de orbire.
profit de postarea pusă în legătură cu Kazantsakis, pun și eu o întrebare, de fapt, am mai pus-o și altă dată și nu am primit răspuns…
adică de ce uităm, când analizăm comunismul ca și nazismul, că aceste regimuri au apărut în capitalism, au fost forme de contestare din interiorul lui, nu au fost niste aparitii martiene, cu alte cuvinte, au fost rezultatele unei mașinării sociale..
iar contestând capitalismul, au făcut-o pe temeiul unei matrici de valori…
și treaba s-a întâmplat la două mari popoare continentale, cu tradiție culturală, religioase,
a doua chestie este legată de modul în care producem evaluările unei epoci….
nu spun cine, persoană importantă în istoria gândirii (căci dacă spun cine este iar o să mă ia *unul* că cel mai bun lucru este să nu citești nimic serios, ci să dai din gură cu ce ai rămas din școala generală.și de aceea țin să-i respect dorința de a rămâne cu ce a gândit la 13 ani) ei bine, spune gânditorul că valorile se schimbă în istorie ( în devenirea civilizațiilor!) și din acest motiv istoria, ca știință se tot rescrie!
adică nu ținem să ne arătăm prea deștepți, pentru că suntem penultimii?
A aparut recent la Humanitas Jurnalul sau de calatorii in Rusia (patru voiaje intre 1925 si 1930). Orbire indiscutabila, dar Kazantsakis a apucat sa traiasca si de-stalinizarea lui Hrusciov si tot nu a produs macar o micutza mea culpa fatza de ce scrisese in 1930. Din jurnal: un mic negustor moscovit (bacan, era sfarsitul NEP-ului) ii spune: nu mai pot trai in aceeasi casa cu baiatul meu, pionier de 10 ani. Cand ne asezam la masa eu si maica-sa ne facem cruce pe cand el sare in piciaore si striga Doloy spekulyatzia! (jos cu specula), zilele va sunt numarate! Prototipul pionierului Pavlik care-si va denunta tatal ca doseste grau pentru hrana familiei? Si altceva interesant: in Concluzii, Kazantsakis se adreseaza intelectualilor greci sa inceapa sa pregateasca poporul pentru momentul cand IDEEA va ajunge si in Grecia. A ajuns, cu generalul Markos si razboiul civil, si Kazantsakis indurerat a tacut. Culmea e ca si azi IDEEA ii face pe greci sa voteze un demagog tupeist ca Tsipras.
Si totusi…..Crestinul Kazantsakis a simtit ca ceva nu era in regula in Raiul IDEEI, producand o fraza memorabila (citata si pe coperta interioara): Dumnezeu umbla pe strazi, fara adapost, fara ocupatie, prigonit CA UN BURJUI.
(in nadejdea ca pe Munte isi au salas si muzele constiintei…)
Conscience (just like Charity) begins at home… L-am pomenit mai sus pe Camus (exemplu de constiintsa). Fiind insa vorba de cazul specific al intelectualului apusean si cintecul de sirena al comunismului real testat pe teren propriu, ar fi fost cazul sa il pomenesc pe Istrati, stingistul nostru de frunte, cap de linie al celor care au dechantat si demistificat potemkiniada bolsevica (luni de zile am ascultat pe vremuri serialul facut de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din Spovedania unui invins si Vers l’autre flame) ; Kazantzakis nu, dar alti literati stingisti l-au urmat , Orwell, Koestler , care au preferat disperarea suflatului in pinzele minciunii totalitare. Cind a murit Gide (daca tot vorbim despre en”kiki”narea barthesiana), un rautacios luminat spunea: ”pentru literatura nu-i o pierdere, pentru morala e-un cistig”, uitind ca Gide, cu al sau Retour de l’URSS a fost unul dintre cei putini care au denuntsat mirsavenia minciunii si a valorilor rasturnate din primul stat al proletarilor. Existentsa unei constiinte nu e compatibila cu demisia ori trocul i/moral, apele trebuie sa se limpezeasca undeva. Constiintsa isi are discurs si fapta/actiune in consonantsa. Doresc patimas sa mi le-arate cineva pe-ale lui Barthes.
Sincer, nu asteptam (nu m-asteptam la) un raspuns din partea autorului ( caci, ca in sport, sintem categorii de greutate diferite, nu-i asa?); daca, totusi, asteptarile mi-au fost contrariate, as fi sperat un semn/al de buna-credinta . Ori, là-dessus, ma cuprinde indoiala, pentru ca raspunsul vadeste mai degraba inflamarea decit reculegerea unei numaratori pina la 10 ori a unei respiratii adinci.
Personal, intentia mea a fost sa incerc a largi perspectiva asupra unui “participari” barthesiene in epoca si de-aceea, in mare masura, mi-am asumat rol de releu.
Poate ne definim conceptele (ar fi mare nevoie, dupa cit se vede). Nu, Barthes n-a fost o constiinta (poate, au mieux, une conscience handicapée, étriquée). Nu e o acuza, e o constatare. Reperul meu in materie este Camus (Barthes e tot atit littérateur pre cit e Camus, doar ca e, simultan, si un dandy- pe care, o spun, l-am lecturat oscilind intre delectare si agasare) . Mi se pare discutabila, abuziva asocierea analogizanta a lui Cartarescu la context; acesta macar a scris si Levantul (vai, bibliografie prezidentiala!); continuind pe tonul astui fel de analogie, as putea afirma ca maturitatea/ intensitatea trairii ceausismului la 14 ani si la 35 de ani e perfect echivalenta.
Dupa maniera in care mi se raspunde, inclin a crede ca nici macar n-am fost citit cu atentie. Ghilimelele au functionalitatea lor (fiind vorba de Barthes, am putea zice “fiziologia” lor…). Ca sa fiu inca si mai explicit, am sa desenez secventsa : 1. Barthes “orbit” de propaganda oficiala, refuză să vadă realităţile regimurilor totalitare (“acuitate” vizuala, Al. Calinescu). 2 Formularea mea: incapacitate “articulatorie” e preambul la dignosticul lui Leys totalmente ocultat ( cu un ecou rastalmacitor ce imi e transferat, de-altminteri) “dans ce qu’il y TAIT [ NU SPUNE, NU VORBESTE, incapacitate articularie, de a vorbi despre totalitarismul regimului comunist chinez, nota mea] , Barthes manifeste une indécence extraordinaire”. Asta e indecentsa, nu chichirezul kiki-ului, despre asta NU TACE Leys denuntind imbatabil, inteligent si savuros sofisticaria dandesca si cu asta au ajuns sa se impace si cei care mai ieri il asasinau pe distinsul sinolog.
Ma obstinez a crede ca Barthes nu e servit cind acest lucru se petrece “…avec la devotion/ Du prêtre pour son idole.” Pupilul de mai ieri lui Barthes, culpabil de “accidental chinez, are azi- sa fie din ratiuni de virsta?- distantsa suficienta ca sa puna in chestiune “ierarhiile” barthesiene (à propos de “ Et avec tout ça je n’aurai pas vu le kiki d’un seul Chinois. Or que connaître d’un peuple si on ne connaît pas son sexe?”) :” Je doute que, se relisant plus tard, Barthes aurait laissé subsister cette phrase, consternante de vulgarité. Passer trois semaines sans voir le moindre «kiki» (mot bizarrement infantile) était donc un supplice?” (Le supplice chinois de Roland Barthes,
http://bibliobs.nouvelobs.com/documents/20090129.BIB1166/le-supplice-chinois-de-barthes-par-philippe-sollers.html )
Artistul si profetul Barthes ramin , oricum, cistigatori. Incercati a vizualiza splendida imagine filosofico-senzoriala a sexului unui popor, multiplu unu…) ori meditati prezicerea, referitoare la Carnetele chinezesti «toutes ces notes attesteront sans doute la faillite, en ce pays, de mon écriture».
N-as vrea sa inchei inainte de a remarca respectul ce i se acorda unui personaj agrocultist (Darie) si gratiozitatea “orto”grafierii numelui meu cu minuscule. Si, ca precept metodic, imi rezerv dreptul (sa mi-l arog?) a fi deschis unui dialog care incepe de la/cu buna-credintsa.
Nu m-a interesat vreodata acest chibitz – inteligent – al literaturii. Am abandonat in adolescenta dupa cateva randuri productiile lui Robbe-Grillet sau Nathalie Sarraute total ilizibile pentru mine mai ales ca aparusera pe „piatza” bucuresteana aproape simultan cu romanul sud-american. Azi, dupa o gramada de ani, din toata proza franceza post-belica (re)citesc doar Maigret-ii lui Simenon. Pro-comunismul si, mai grav, pro-sovietismul unei mari partzi din intelighentzia (vorba vine) pariziana sunt notorii, si nici o remuscare, nici un regret cat de cat. Amuzant ca autorul il apara pe Barthes cu citate „private” aparute multi ani dupa moarte. Excelentul comentariu al lui @DanielStPaul spune totul despre acest caz. Apropos de Coreea de Nord, nu pot decat sa deplang faptul ca in 1989, cand cu marele festival al „tineretului”, Alexandru Matei nu avea varsta de a fi inclus in delegatia tinerilor comunisti ceausisti. Poate insa obtine informatii de prima mana de la un membru al acelei delegatii (1989!!!), Mugurel Isarescu (de la Kim Ir Sen la Trilaterala, interesanta evolutie).
Cat despre copita administrata lui Carta, ea se transforma in auto-copita daca autorul crede ca ceausismul era echivalent cu a Cincea Republica a lui De Gaulle si Pompidou in ceea ce priveste libertatea cuvantului.
Multumesc pentru comentariu, in primul rand. In primul rand, as vrea sa va spun ca a-l acuza pe Barthes ca nu a fost o „constiinta” e ca si cum l-am acuza pe Mircea Cartrescu ca scria Faruri, vitrine, fotografii in anii ceausismului flamboyant. Cred ca remarca aceasta exista in textul meu, chiar daca sub alta forma. In al doilea rand, există o problemă de fiabilitate a mărturiilor în perimetrul parizian cel puțin, față de toți cei care vin din afară. Aici avem o problemă mai generală, de pe urma căreia Franța va avea de suferit deja din timpul anil,or 1970. Cît despre Alors, la Chine? avem de-a face cu un text barthesian, care nu e în niciun caz, și nu se vrea o dare de seamă, ci o încercare de a „scrie” China, Dacă dvs numiți „incapacitate articulatorie” un mod de a scrie asumat, înseamnă că postulați existența unei datorii de a scrie de genul Să nu uiți, Darie, valabil indiferent de epocă și de intenția scriptorului, de care te achiți și ești moral, sau de care nu te achiți și devii imoral. Permiteți-mi ca, în numele scriiturii, sau a literaturii, să cred că nu există o datorie absolută de a scrie într-un mod sau altul. In sfîrșit, căutarea sexului. Mi se pare legitimă, există în Carnete, și spune exact asta: cum să cunoști regimul Ceaușescu dacă nu-i cunoști, ca să zic așa, orientarea sexuală?
Aveți tot dreptul să-l considerați pe Barthes indecent! Asta să ne fie valoarea după care ne orientăm. Pentru că, la o privire rapidă, noi am avut o istorie decentă. O sărăcie decentă, o inteligență decentă, realizări decente și literatura decentă pe care o merităm.
Barthes va fi pacatuit prin inteligentsa si rafinament, cert nu si prin a fi fost o constiintsa . Daca o parte din enuntul domnului Al. Calinescu poate fi discutabila (“acest om atît de inteligent se lăsa orbit de propaganda oficială”), nu e decit truism ceea ce urmeaza (“Barthes intră astfel în categoria, vai, atît de numeroasă a intelectualilor occidentali ce refuză să vadă realităţile regimurilor totalitare“). Barthes nu putea fi un inocent cind s-a lasat imbarcat in expeditia chinezeasca, prea multe fusesera ocaziile capabile a-i viola candoarea . Printre altele, ca lector inrait, cu sigurantsa nu-i va fi scapat aparitia de data relativ recenta (si vilva din jurul ei) a cartii sinologului Simon Leys Les Habits neufs du président Mao. Chronique de la Révolution culturelle ,Champ Libre, 1971, bibliografie obligatorie pentru orice tentativa onesta de cunoastere a realitatilor comuniste chineze; e posibil, totusi, sa-i fi scapat aparitia initial in engleza (1973) a insemnarilor lui Jean Pasqualini, Prisoner of Mao (un an mai tirziu, in franceza, Prisonnier de Mao, Gallimard).
Dupa ce Barthes publica in le Monde (24 mai 1974) “darea de seama” privitoare la voiajul asiatic –Alors la Chine?- singurul ( cu autoritate indiscutabila) care s-a scandalizat in fatsa discursului barthesian (recte, maniera lui, oser ne rien dire) a fost Simon Leys; el incrimineaza, spre”deosebire” de Al Calinescu, nu acuitatea vizuala a lui Barthes, ci incapacitatea sa “articulatorie”: “Il me semble … que, dans ce qu’il y tait, Barthes manifeste une indécence extraordinaire”. Oser ne rien dire e tipul de discurs pe care il denuntsa Leys: « (…) M. Barthes nous y explique en quoi résidait la contribution originale de son témoignage (que de grossiers fanatiques avaient si mal compris à l’époque ) : il s’agissait, nous dit-il, d’explorer un nouveau mode de commentaire, „le commentaire sur le ton no comment” qui soit une façon de „suspendre son énonciation sans pour autant l’abolir”. M. Barthes, qui avait déjà de nombreux titres à la considération des lettrés, vient peut-être de s’en acquérir un qui lui vaudra l’immortalité, en se faisant l’inventeur de cette catégorie inouïe : le „discours ni assertif, ni négateur, ni neutre”, „l’envie de silence en forme de discours spécial”..»
In ce priveste “suma de citate” furnizata de autor pentru a evidentia “la bravitude” de Barthes (cf . Ségolène Royal « …. et qui vient sur la Grande muraille conquiert la bravitude ») ar merita sa-I fie adaugat inca unul, pe care ni-l semnaleaza devotamentul lui Philippe Sollers ( Le supplice chinois de Roland Barthes), la quête de la quéquette: « Et avec tout ça, je n’aurai pas vu le kiki d’un seul Chinois. Or que connaître d’un peuple, si on ne connaît pas son sexe ? » (23 avril).
Coreea de Nord… Hmmm… Mais enfin, quelle drôle d’idée!