Ce şi cum au văzut românii călătorind

Trăgînd din nou folos de pe urma plăcerii de a descoperi, de a face conexiuni inedite şi de a sistematiza, profesorul Mircea Anghelescu a publicat recent o nouă carte de critică şi istorie culturală – Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română. Volumul poate fi citit ca o poveste a călătoriilor făcute de români, în special oameni de cultură, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea (pînă în 1940), fază de „deschidere“ semnificativă către tărîmuri necunoscute: „Această dezvoltare a dorinţei de a ieşi din bîrlog, de

a călători, de a cunoaşte lumea şi a învăţa din experienţele ei este contemporană şi solidară cu mişcarea de renaştere naţională, cu resuscitarea sentimentului naţional în cultură şi în viaţa politică“. Călătoria ca itinerariu al cunoaşterii şi recunoaşterii de sine, ca prilej de a se plasa într-un spaţiu identitar propriu se doveşte o constantă a călătoriilor românilor, în ciuda sau tocmai prin varietatea perspectivelor pe care le-au avut cutreierînd lumea.

Scriind contextualizat despre călători şi călătoriile lor, Mircea Anghelescu reface nu doar o perioadă de istorie literară, ci şi mediul politic, economic şi social al României din diferite perioade, cartea fiind structurată în trei părţi: pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, de la Odobescu şi Macedonski pînă la Primul Război Mondial (tranziţia spre modernitate) şi călătoriile epocii interbelice. Portrete de scriitori, galerii de perspective, intenţii şi realizări, revelaţii existenţiale individuale şi colective, conştientizări de sine (pentru Sebastian, de pildă, călătoria este un fel de oglindă în care se priveşte necontenit) transfigurarea locurilor în imaginar poetic, maniera de a-l privi şi de a se raporta critic, admirativ sau nelămurit la „celălalt“, schimbări de optică, procese de conştiinţă, transpunerea naturii în trăiri interioare, entuziasmul contemplării obiectelor de artă – sînt o parte dintre firele subterane care se întretaie în chenarul unei epoci şi care străbat şi leagă între ele călătoriile prin care românii s-au trezit schimbaţi la faţă. Sau măcar au încercat.

Prezentînd călătoriile şi călătorii lor – de la Asachi pînă la Petru Comarnescu –, Mircea Anghelescu urmăreşte şi scopul preumblărilor, maniera în care se realizează, dar şi stilul în care sînt consemnate. Astfel, ni se desfăşoară în faţa ochilor călătorii lente ori pline de adrenalină, statice sau dinamice, cu perspective măreţe sau mai mărunte, vitaliste sau livreşti, originale sau subminate de stereotipii. Pe de altă parte, nici călătorii nu sînt doi la fel: dornici să impresioneze eventualul cititor, sensibili la umanitate sau doar la peisaj, romantici, vădind capacitate de a admira sau spirit critic, lacomi de aventuri sau temători, explodînd de vitalitate, savurînd senzaţia de libertate sau critic-reflexivi, preocupaţi de aspectele istorice şi identitare.

Mircea Anghelescu scrutează cu uşurinţă specificul esteticii fiecărui călător român. Şi aceştia nu sînt puţini: Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac, Timotei Cipariu, George Bariţ, Vulcan, Nicolae Suţu, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, Dinicu Golescu, Costache Negri, Vasile Alecsandri, Macedonski, Slavici, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Iorga, Ion Codru-Drăguşanu, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon, George Sion, Petre Ispirescu, Iacob Negruzzi, Gr. Alexandrescu, A.D. Xenopol, Alexandru Odobescu, Alexandru Macedonski, Iuliu Popper, Emil Racoviţă,
industriaşul Bazil G. Assan, Nicolae Ghika-Comăneşti, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Iorga, Constantin Stere, Matila Ghyka, Panait Istrati, Mihai Tican Rumano, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Jean Bart, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu. Adoptînd o perspectivă istorică şi comparativă, Mircea Anghelescu analizează scrisori, însemnări de călătorie, jurnale, pagini de literatură, reportaje, urmărind capacitatea călătorilor-scriitori de a transforma în poveste ceea ce văd, acuitatea spiritului de observaţie, sursa bucuriilor, consecinţele dorite sau concretizate ale celor văzute, proporţia de sentimentalism, de umor, de ironie, de luciditate, felul în care călătorul alege drumul şi vibrează la încercări, fondul moral al observaţiilor, aroganţa ori stîngăciile însemnărilor, capacitatea de a privi cu ironie umanitatea ca tip, de a sesiza ridicolul şi nepotrivirile sau de a vedea oamenii ca personaje literare.

Asachi vede cu ochi miraţi Viena, apoi Roma şi Petersburg, dar călătoreşte plin de admiraţie şi în România: „Practic neglijată de urmaşi, publicistica de călătorie a lui Asachi este superioară rigidelor sale nuvele şi revelă nu doar un spirit modern în plăcerea drumeţiei, ci şi un bun stilist, un rapsod inspirat al frumuseţilor naturale, în care îl regăseşte pe adevăratul urmaş al vechilor locuitori; el îi anunţă pe vrednicul bisocean al lui Odobescu şi pe munteanul lui Hogaş“. Pentru Dinicu Golescu, călătoria este ca un roman utopic: „autorul pare preocupat de la început să aşeze în paralel, într-o comparaţie elocventă, ceea ce vede în străinătate cu ceea ce ştie că a lăsat în urmă, acasă, în patria sa, unde oamenii, şi îndeosebi sătenii, sînt supuşi abuzurilor stăpînirii, deposedaţi de toate bunurile lor sub diferite pretexte şi chinuiţi ca şi cum n-ar fi fost semenii şi fraţii călăilor lor. Tot ce vede în aceste călătorii pare să-i prilejuiască autorului un amplu şi dramatic proces de conştiinţă pentru că abia atunci, prin contactul direct cu o civilizaţie întemeiată pe reguli şi pe respectarea lor, ar fi înţeles înapoierea şi corupţia în care trăiau şi el – boier cu privilegii moştenite – şi întreaga societate românească […]. Modelul pe care Dinicu Golescu îl construieşte cu răbdare şi artă a mozaicului în această «însemnare» a călătoriei sale este de fapt o «utopie» de felul lui Candide al lui Voltaire, care se construieşte cu prilejul unei călătorii, aşa cum îşi desfăşoară argumentele numeroase utopii din literatura universală. Există, totuşi, o particularitate: această utopie îşi construieşte proiectul unei societăţi mai bune şi mai ordonate, modelul oferit cititorului adică, cu mijloacele observaţiilor reale făcute în timpul voiajului, dar cu o strictă selecţie care să permită conturarea unei lumi aproape fără reproş“.

Deseori, ne sînt oferite mostre absolut savuroase din însemnările călătorilor români. Ion Heliade Rădulescu, aflat la Paris, e dus de Kogălniceanu să vadă cum se dansează cancanul. Îi va descrie, contrariat, soţiei nemaipomenitul dans: „Juca, danţa, dar cel fel de danţ: oamenii cu pălăria pieziş, pleoştită, pe dos, cu perii pînă la urechi, cu mîinile bănănăind, zvîcnind să şi le rupă, cu degitile ţepene şi răscăcărate, cu picioarele întoarse ca luate din ele, cu genunchii pînă la gură… […] Apoi femeile! Nicidecum mai jos, care de care se întrecea ca în săritură să cază pe pămînt, ca foarfecele stricate cînd se deschid şi nu mai au piedică. Un picior la gură şi altul la ceafă, asfel cădea şi odată se scula, şi lumea striga: bravo!“. Tot de la Heliade avem şi prima descriere a plecării unui vas cu aburi făcută de un scriitor român, şi încă pe o apă agitată: „cărbunele fumegă, cazanul mugeşte sub limbile de foc şi vaporii formaţi în pîntecul navei ţîşnesc prin nările ei de bronz“. Nu e de trecut cu vederea nici definiţia călătorului dată de Vasile Alecsandri, cel care, aşa cum remarcă Mircea Anghelescu, a avut darul de a căuta unghiuri neobişnuite pentru impresiile sale: „Adevăratul călător e acela care, cînd porneşte la un drum, îşi propune să meargă unde l-ar duce fantazia lui, astăzi spre răsărit, mîni spre apus, astăzi pe mare, mîni pe uscat. Iar cît pentru acela care se jertfeşte de bunăvoie unui ţel întocmit după harta geografică, acela îl socot un curier însărcinat a să purta pe sineşi ca pe un pachet dintr-un loc într-altul“.

Stilul şi mobilitatea privirii autorului au, şi în acest volum, forţa de a ţine trează şi de a dilata atenţia cititorul. Scriitura vioaie, mustind de ironie comprehensivă, constituie alt punct forte, aşa cum se poate remarca şi în acest fragment: „Ca şi alţi contemporani, Sion scrie bine cînd nu vrea să facă literatură. Amintirile lui cuceresc prin senzaţia de autenticitate pe care o dă aceeaşi francheţe a comunicării. Povestirea cade uneori într-un sentimentalism care era în gustul epocii, dar şi în natura tînărului de atunci, privit cu indulgenţă după atîţia ani, era deci şi ea autentică“. Mizînd pe un discurs foarte bine susţinut bibliografic, dublat de acurateţea logică, de arta citatului şi de raportarea critică subtilă şi în acelaşi timp lipsită de echivoc, Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română acoperă consistent şi pregnant un spaţiu gol din istoria cultural-mentalitară a românilor.

Mircea ANGHELESCU
Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura
română
Editura Cartea Românească, 2015, 336 p.