Ce şi pe cine plîngem?

Am primit şi citit întrebările de la Observator cultural cu bucuria teoreticianului care nu a fost niciodată capabil să scrie cronică sau critică literară. Mi-am zis să dau dovadă de responsabilitate – aşa cum face criticul care scrie săptămînal despre o carte pe care vrea să arate că a citit-o – şi să răspund punctual, dar n-am reuşit. Întrebările nu făceau altceva decît să-mi impună răspunsuri. Dar eu nu sînt familiarizat cu actul acesta de a răspunde, adică nu am o relaţie prea bună cu răspunsurile, fiindcă ar trebui să iau în seamă autoritatea întrebării, mai ales în unele cazuri, ceea ce mă face să mă simt puţin stînjenit. Cu alte cuvinte, nu sînt nici un bun repondent, nici prea responsabil nu m-am putut dovedi şi nici nu am vrut să fiu răspunzător pentru ceea ce, poate, aş fi avut de zis, dacă m-aş fi lăsat purtat de logica întrebărilor. Aşa că m-am gîndit să vorbesc despre moarte. Ideea n-a venit, totuşi, din senin şi nici n-a fost a mea. Pînă la urmă, a trebuit să mă las pradă întrebărilor – mai ales primelor trei – care, fără a folosi cuvîntul „moarte“, vorbesc, în legătură cu cronica literară, despre „caducitate“, […]