Ouăle lui Tarzan, cel mai recent lungmetraj documentar al lui Alexandru Solomon, e deja în cinematografe. Filmat din „bucăți“, de‑a lungul mai multor ani, la Suhumi, capitala republicii autodeclarate Abhazia, Ouăle… gravitează în jurul unui Institut de Primatologie înființat de sovietici în 1927, încă funcțional după declararea independenței Georgiei de URSS și războiul georgiano-abhaz din 1992-1993. Punctul de plecare e tocmai narațiunea fondatoare a institutului – utopia scientistă a hibridizării omului cu maimuța, în scopul producerii de „roboți“ semiumani, cu potențial de buni soldați, de pildă. Nimic n-a ieșit din proiectele utopico-distopice ale profesorului Ivanov, părintele institutului, desigur. Punctul de sosire, însă, e portretul unei societăți în care alte „utopii întunecate“ (cum le numește Solomon) – cea a purității etnice sau a naționalismului militant, de pildă –, în schimb, au reușit.
Ce altceva trebuie spus de la bun început despre Ouăle lui Tarzan?
Dintre filmele lui Alexandru Solomon, acesta e singurul (sau primul, din cîte știu) care nu folosește tehnica voice-over-ului (asta, în condițiile în care, în Cold Waves/Război pe calea undelor, Marele jaf comunist, Capitalism – rețeta noastră secretă etc., era vorba despre un comentariu auctorial puternic marcat, Michael Moore/Adam Curtis-like, care ghida „ideologic“ lectura). Ceea ce i-ar putea face pe unii să se simtă „pierduți“ în privința poziției regizorului față de propria „poveste“ – doar că noi știm, de la școala rusă încoace, că vocea auctorială în film înseamnă, în primul rînd, montaj. Așa semiobservațional cum e (semi, căci, totuși, documentarul combină imagini înregistrate de-a lungul mai multor ani, fără a marca distanțele temporale și fără a „garanta“ respectarea ordinii cronologice – dimpotrivă, scena finală, de la un Congres de Primatologie ținut la Soci, pare, din interviurile regizorului, să fie printre primele filmate), Ouăle lui Tarzan construiește un discurs puternic și departe de a crede într-o neutralitate… obiectivă.
Apoi, filmul e total neindicat iubitorilor de animale cu stomac sensibil. Nu din cauză că în centrul poveștii e un institut unde se fac experimente pe maimuțe (asta descoperi încă din prezentare), ci din cauză că toată procedura asta experimentală pare primitivă, brutală și, în final, cu totul inutilă. Cuștile în care sînt ținute maimuțele au aerul de a fi traversat liniștit o jumătate de secol, echipamentele – la fel, ba mai mult, par obiecte medievale de tortură, nu instrumentar medical de secol XXI, personalul traversează curtea cu eprubetele cu mostre de sînge în „coșulețe“ de lemn parcă tîmplărite de vreun localnic din Suhumi. Cît despre succesul experimentului cu hormonii antibătrînețe, care le-a ridicat speranța de viață și le-a readus apetitul sexual maimuțelor de 30 de ani…, ce înseamnă asta, cînd secretul longevității abhaze stă, o spun chiar angajații institutului, în mîncarea sănătoasă și grija tinerilor față de bunici („Nu există cămine de bătrîni în Abhazia“, se incantează cu mîndrie)? Sau cînd, pînă la urmă, institutul însuși e condus de oameni foarte bătrîni – și nu doar bătrîni, ci vizibil degradați fizic de vîrstă, în contradicție cu bătrînele maimuțe injectate cu hormonul DHEA.
Că institutul e o semificțiune medicală (deși o realitate ucigașă pentru maimuțe) ținută în viață de inerție (și de voința bătrînilor, ultima redută a scientismului, după cum se va vedea) e un fapt ce se construiește încetul cu încetul, din bucăți – din ritualul fără aparentă finalitate al colectării de sînge și injectării maimuțelor, din indiferența mecanică a angajaților față de orice ar putea însemna proceduri medicale, din precaritatea dotărilor, din evidența că principala sursă de venit a institutului par a fi turiștii și „taxa” pe pozele cu maimuțe, din relația pe care o dezvoltă unii dintre medici și îngrijitori cu animalele, botezate Afonea, Mitea sau Ciciko. (În fapt, la Suhumi se lucrează, totuși, pe bază de comenzi ale unor companii farmaceutice din Rusia, care vor să testeze felurite medicamente pe animale, în Abhazia fiind mai ieftin și fără complicațiile etice din restul lumii – dar vremurile în care se făceau cercetări pentru inventarea de vaccinuri au trecut de mult.)
Că Abhazia însăși e ținută în picioare de o ficțiune e ceea ce urmează: preafrumoase vaci pasc la marginea unui monument al eroilor războiului georgiano-abhaz, în timp ce un grup de veterani povestesc despre marile fapte de arme din 1992-1993, datorită cărora abhazii au scăpat de sub jugul georgian, colonizatorul opresor, și-au cîștigat propria țară, populată numai de reprezentanții acestui brav popor. Într-un alt moment, o tînără doctoriță, speranța de viitor a institutului, îi explică fiului ei de clase primare, într-o vizită de muzeu, istoria de eroism național a poporului abhaz. Aceeași doctoriță care urăște maimuțele fiindcă ucid fără motiv…
Știm, de fapt, din istorie (nu din film, filmul e despre autoreprezentare și utopii) că primii care i-au colonizat pe abhazi nu au fost gruzinii, ci turcii și rușii. Că întîi turcii otomani au forțat convertirea la Islam a populației abhaze, numai pentru ca, peste cîteva secole, abhazii musulmani să emigreze din Rusia țaristă în alte regiuni rămase sub Imperiul Otoman, iar Rusia să impună limba rusă în zonă. Pe care o vorbesc abhazii și în sfînta zi de azi. Și că, da, doi georgieni mingrelieni (megreli), pe numele lor oficiale Stalin și Beria, aparținători ai unui subgrup etnic georgian puternic reprezentat în Abhazia, au forțat, pînă în 1953, „georgenizarea“ abhazilor. Și că, în 1993, la finalul conflictului georgiano-abhaz, 250.000 de etnici georgieni, jumătate din populația regiunii (Abhazia are azi în jur de 240.000 de locuitori), au fost hăituiți din propriile case, alungați peste noua graniță sau pur și simplu uciși, iar zeci de mii încă locuiesc în tabere pentru refugiați interni în Georgia. Faptele de glorie cu care se mîndresc veteranii abhazi și noua generație locală includ persecutarea foștilor vecini. Pentru că, la fel ca maimuțele institutului, oamenii trăiesc în grupuri, în familii, la fel ca maimuțele, atacă străinii, la fel ca maimuțele, se răzbună, la fel ca maimuțele, omoară fără motiv. Chiar dacă, spre deosebire de ele, au rațiune. Și nu se urăsc pe ei înșiși pentru reflexele asasine, dimpotrivă.
Tot citind ce s-a scris deja despre film, am realizat că destui așteptau să vadă un documentar despre hibridizarea visată de profesorul Ivanov. Ceea ce pare, însă, că a descoperit Alexandru Solomon e că povestea în sine nu există: cele două femele inseminate cu spermă umană au murit relativ imediat, iar Ivanov n‑a intenționat niciodată cu adevărat să insemineze femei cu spermă de maimuță. (Cei interesați strict de experimentele de început găzduite de institutul din Suhumi și de povestea extinsă a acestuia au la dispoziție alt documentar, realizat în 2008: The Lost Colony de Astrid Bussink.) Ceea ce contează, în întreaga poveste din Ouăle lui Tarzan, este ideea de utopie, în diversele ei declinări. Pe pereții descuamați ai institutului, pe deasupra cuștilor și a echipamentelor, Solomon proiectează imagini de arhivă, cu maimuțe în cosmos, maimuțe în laboratoare, cercetători lucrînd atent – dar ele nu vorbesc despre exoticele idei ale lui Ivanov, ci despre trista eșuare a unui pozitivism bazat pe utopii scientiste voluntariste prăbușite în exact aceeași secundă cu voluntarismul care le susținea. Ce mai rămîne dintr-un institut a cărui rațiune existențială e teoria darwinistă a relației genetice a omului cu maimuța, atunci cînd propriii lui angajați, cei mai tineri, își declară profunda credință în originea divină a omului?
În acest film „coral“, cu o multitudine de personaje neindividualizate, era de așteptat, pentru regizor, ca o figură să se remarce în mod special: îngrijitoarea care ia acasă puii de macac rhesus rămași fără mamă sau abandonați de ea, care-i tratează ca pe niște copii, vorbește cu ei, umblă prin casă cu un pui agățat de picior, sub privirile plictisite ale pisicii, și le croșetează macacilor vestuțe colorate. Îngrijitoarea care nu mai suportă experimentele și-și salvează de la ele toți puii e, în felul ei, o metaforă a posibilei salvări: relația ei de iubire fără complicații filozofice pentru micii macaci e indiciul potențialului uman de a crea „familii“ cu străinul, cu cel care nu e ca noi, cu cel aparținînd altui grup sau chiar altei specii. Doar că, se pare, pentru asta e nevoie să te rupi, măcar puțin, măcar la început, de propriul grup – în cazul îngrijitoarei, de colectivul care duce mai departe, inerțial, ritualul experimentelor ce nu duc nicăieri și în care celor convinși că ne tragem din Dumnezeu, nu din maimuță pare să le fie tot mai greu să creadă.