Cel mai rafinat contemplator al spectrului solar

Una dintre cele mai frumoase întîlniri dintre ficţiune şi realitate este, cred, cea mijlocită de George Călinescu în două dintre romanele sale consacrate: Bietul Ioanide şi Scrinul negru. S-a afirmat adesea, pertinent, că Saferian Manigomian şi, mai apoi, Babighian sînt măştile literare de pe chipul lui Hrandt Krikor Zambaccian, într-atît de măiestrit meşteşugite, încît recunoaştem continuitatea dintre cele două dramatis personae, contemplînd, în acelaşi timp, „modelul“ de dinainte şi de după război. Doi oameni perfect diferiţi şi identici, atît în literatură, cît şi în firescul realului. Şi totuşi, cel puţin aparent, între copie şi model există o fisură. Autorul însuşi, într-o scrisoare din 14 noiembrie 1951, se grăbeşte să ne descurajeze: „Unii cred că în Saferian Manigomian am pus trăsături din K.H. Zambaccian. Nu m-am gîndit o clipă la aceasta, fiindcă nici nu-l cunoşteam. Adevărul este că-mi trebuia un «om bun» îngăduitor pentru capriciile de artist ale lui Ioanide şi pentru asta se impunea un oriental. Numai acolo, în Asia, simţurile şi inteligenţa nu mai sînt mijloc şi scop în sine“. La rîndul său, rafinatul armean pare a confirma acest scenariu. O întîmplare uitată, pomenită în treacăt de memorialistul Vlaicu Bârna, îl aduce la uşa lui Călinescu, cu două tablouri […]