Cine a rezistat, cine a cedat…

  • Recomandă articolul

coperta1A existat, într-adevăr, o „rezistență prin cultură“ în România comunistă? Iar pentru a putea răspunde la o astfel de întrebare, există, pentru cei care vorbesc despre această rezistență, o definiție cît de cît limpede a ei, măcar ca fenomen local?

Cu această din urmă problemă se confruntă Gabriel Andreescu, de-a lungul unei consistente părți din cea mai recentă carte a sa, Existența prin cultură. Represiune, colaboraționism și rezistență intelectuală sub regimul comunist, apărută anul trecut la Polirom (și recent premiată la Gala Observator cultural). De-a lungul unei alte părți – cea finală –, la fel de consistentă, Andreescu, unul dintre cei mai dedicați cercetători nu doar ai arhivelor fostei Securități, ci și ai metodologiei abordării lor, se ocupă de ceea ce a devenit, în timp, un fel de „specialitate“ a lui: demontarea unor lecturi ale dosarelor aflate la CNSAS legate de anumite verdicte (la tribunal sau în ochii opiniei publice) de colaboraționism. (Cartea lui Gabriel Andreescu din 2013, Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității, și ea premiată de Observator cultural, e dedicată integral acestui subiect, iar unii „subiecți“ – de pildă, criticul Mircea Iorgulescu și scriitorul Nicolae Balotă – revin acum, cu date noi, oferite fie de noi verdicte judecătorești, fie de informații noi, descoperite în arhive.)

Rezistența prin cultură (cu ghilimele sau fără) se dovedește, în volumul de față, o problemă în primul rînd fiindcă, în ciuda recu­renței utilizării ei în viața culturală și a valului de texte, de la începutul anilor 1990, despre acest așa-numit fenomen specific românesc (ca o compensație pentru absența disidenților propriu-ziși), termenul nu are și nu a avut niciodată un conținut, un sens limpede și unitar. Principalul efort analitic pe care-l are Andreescu de făcut este cel al descoperirii unei definiții operaționale a rezistenței prin cultură, cu care să poată lucra, fără a o exclude pe nici una, cu toate instanțele în care sintagma poate fi folosită altfel decît în scopul unei autolegitimări.

Pentru asta însă, pentru a ajunge, deci, la definiția operațională a rezistenței drept „trecerea peste limita a ceea ce se permite“, iar rezistența prin cultură, drept „trecerea dincolo de limita expresiei culturale impusă de autoritate“ (exemplul dat de autor este cel al cluburilor/cenaclurilor informale, ținute în case particulare, al căror caracter de rezistență e dat prin simplul fapt că erau interzise, iar participanții se expuneau conștient unor riscuri), Gabriel Andreescu face o foarte, foarte interesantă „trecere în revistă“ (ghilimele înseamnă, în fapt, că vorbim mai degrabă de o analiză și nu de o pură inventariere) a ceea ce el numeș­te narațiuni referențiale, „oficiale“ și apologetice (acestea din urmă fiind, evident, și autolegitimatoare). Și aici reapar ideile, deja dezvoltate de Andreescu în Cărturari, opozanți și documente, despre felul în care membrii Școlii de la Păltiniș au construit un mit (o legendă) al lui Constantin Noica, inclusiv prin controlul și interpretarea pro domo a dosarelor lui Noica de la CNSAS, idei care vin acum în argumentarea „narațiunii grandilocvent-apologetice“ despre rezistența prin cultură. Acestei narațiuni i se adaugă cea „patetic-apologetică în varianta Ana Blandiana“ și cea „monumental-apologetică“ a lui Nicolae Breban, versiunile de legitimare ce constituie pandantul narațiunii referențiale (principiile despre rezistența prin cultură ale Monicăi Lovinescu și Virgil Ierunca) și al narațiunii „oficiale“ (cea din Raportul Tismăneanu). Avem, astfel, acest triptic: rezistența prin cultură ca reușită a „celor cîțiva“ de a crea o artă de mare valoare în ciuda vicisitudinilor politice, cultura sub regimul comunist ca rod exclusiv al politicilor de partid, responsabile inclusiv de producerea unei arte autentice (Raportul Tismăneanu nu lasă, de altfel, spațiu pentru decizie individuală și pentru autonomie personală sau de conștiință în nici un domeniu al vieții sub dictatură), viziunea unor imperative etice care infuzează/trebuie să infuzeze o comunitate profesională, cea artistică, în cazul de față, în funcție de existența cărora se poate vorbi de supraviețuire culturală. Susținătorii (post-1989) ai narațiunilor apologetice folosesc explicit expresia „rezisten­ță prin cultură“, Raportul Tismăneanu și, înaintea lui, Monica Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, nu. (Interesant este, să spunem în această paranteză, faptul că Andreescu îi reproșează lui G. Liiceanu un fel de „talibanizare“ a anticomunismului democratic, tratat cu deferență și înțelegere istorică în această carte, al cuplului Lovinescu-Ierunca – o manipulare a acestui discurs și a referențialității sale, în scopul maximizării șanselor în lupta postdecembristă pe piața capitalului simbolic.)

Apelînd, apoi, la două volume pe care le consideră clarificatoare, aparținîndu-le lui Vasile Igna și, respectiv, Katherine Verdery, Gabriel Andreescu își mută, astfel, tema cărții, în raport chiar cu definiția operațională pe care o dă rezistenței prin cultură, către o abordare mai amplă: „În locul unei căutări de tipul «care au fost colaboraționiștii?, care au fost re­zistenții (prin cultură)», avem de urmărit felul în care oamenii s-au comportat și s-au raportat la cele trei dimensiuni ale existenței lor în regimul totalitar: represiunea, rezistența, colaboraționismul“ (p. 111-112). De aici intră pe un teritoriu cunoscut cititorilor anterioarelor lui volume, cel al unor cazuri particulare emblematice (a se citi cu atenție bucățile dedicate Cenaclului de Luni și generației optzeciste – în siajul cărții lui Puia Dumitrescu despre pomenitul Cenaclu –, Uniunii Scriitorilor și episoadelor de tentativă de semnare a unor scrisori de protest, care lămuresc, dincolo de anecdotica lor, de ce în România nu au existat acțiuni colective antisistem ale oamenilor de cultură).

Unul dintre cele mai interesante capitole din această a doua parte este cel care-l pri­vește pe Ștefan Aug. Doinaș și „mazilirea“ post-mortem la care a fost supus pornind de la informații chestionabile lansate de unii membri de atunci ai Consiliului CNSAS (ca și alte subiecte din acest volum, cel al dosarelor lui Doinaș a fost deja comentat și analizat de Andreescu anterior, într-o serie de articole de presă, prin urmare, demonstrația lui nu e o surpriză). Este un adevărat roman de suspans deconstrucția eșafodajului (fragil, dar răsplătit cu premii) pe care-și fundamentează George Neagoe lucrarea de doctorat, Asul de pică, Gabriel Andreescu arătînd (în stilul lui acid și neafișînd neutralități de limbaj) în ce măsură, deși nu se poate spune despre Doinaș că a fost un erou, el a căzut victimă unei combinații de incompetență, rea-voință și jocuri de putere. Tot într-o paranteză (dar fără paranteze…) trebuie spus că unul dintre lucrurile pe care le demonstrează, colateral, și Existența prin cultură, și Cărturari, opozanți și documente este uriașa măsură în care intervin, în modul de a citi dosarele de Securitate și în viteza atribuirii etichetei de turnător, relațiile personale (ale lui Adrian Marino cu Liiceanu versus cele ale lui Noica cu grupul de la Păltiniș etc.), percepția publică sau de grup (Breban) ori capacitatea unei persoane de a naște simpatii (Mircea Iorgulescu, de pildă, pare să fi fost genul antipatic – pentru toată lumea, mai puțin pentru Gabriel Andreescu). Ambele cărți sînt, altfel spus, și triste excursii printr-un teren al subiectivității resentimentare sau bătăioase care poate, pînă la urmă, să rescrie în termeni fermi o istorie plină de relativisme.

De ce este, totuși, (atît de) important un demers precum cel al lui Gabriel Andreescu din Existența prin cultură? Acum cîțiva ani, lupta lui cu fenomenul local al înfierărilor pentru colaboraționism, în care multă vreme au fost implicați inclusiv unii membri ai Consiliul CNSAS, cu acces privilegiat la dosarele Securității, părea o manie a unui chițibușar ce privilegiază procedurile în defavoarea principiilor. In­sistența cu care, însă, a urmat un fel de politică personală, cu totul în contra curentului, de avertizare asupra capcanelor ascunse în citirea arhivelor drept Biblie și adevăr incontestabil, a contribuit, aș spune,

În mare parte, rafinarea imaginii publice a colaboraționismului și chestionarea dosarelor de Securitate ca documente în mare măsură subiective și contextuale de istorie socială și politică sînt rodul unor schimbări societale independente de voința și puterea unui singur cercetător. Însă este esențial de remarcat faptul că Gabriel Andreescu și-a dedicat ultimul deceniu acestei bătălii cu adevărurile relative și manipulările certe ale arhivelor Securității, cu efectul evident de a nu fi devenit cel mai popular dintre cercetătorii momentului (și, da, cu toate idiosincraziile lui, obsesiile personale și inapetența pentru apartenența la grupuri de opinie).

Istoria recentă începe să-i dea dreptate și ar fi bine ca toată lumea să învețe ceva din asta.

 

P.S.: Trebuie spus că, într-adevăr (așa cum a observat însuși subiectul confuziei, într-un text din România literară ce ar merita, de altfel, să fie introdus în capitolul lui Andreescu despre narațiunile apologetice), cercetătorul îl confundă pe criticul Alex. Ștefănescu, într-una dintre analizele finale, cu scriitorul Al. I. Ștefănescu (supranumit Ali), soțul Ninei Cassian. Confuzia putea fi ușor evitată – nici măcar în perioada comunistă un critic nu ar fi putut conduce secția de Proză a Asociației Scriitorilor din București, iar Alex. Ștefănescu personal nu s-a ocupat niciodată cu scrisul de ficțiune.

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13243 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }